Summerland – Princeton

20 August 2006

A doua zi, de dimineata, din copac ma tot uitam pe harta si faceam calculatii cum sa ajungem mai departe in ziua repsectiva. Data cind trebuia sa iau avionul inapoi se apropie vertiginos si am cam inceput sa intram in panica ca nu o sa ajungem. De citeva zile incercam sa strabatem cit mai multi km pe zi – ceea ce devine obositor dupa citeva zile. E nenatural sa te grabesti cu bicicleta. Azi ne propusesem sa strabatem cel putin 80 de km. Pe sosea n-ar fi nici o problema, dar cu traseul asta plin de surprize nici nu stii la ce sa te astepti. Descrierile din ghid au doar o vaga legatura cu starea actuala a drumurilor. Iesire din Summerland a fost un cosmar! Nisip pina la glezne, bicicleta se impotmolea la fiecare 5 m, trebuia sa impingem bicicletele incarcate pe niste dealuri imposibile. Apoi cind ne mai si gindeam ca ne prousesem sa strabatem vreo 80 de km si noi ne miscam cu 4km pe ora, simteam ca innebunesc.

Faceam haz de necaz cum o sale scriem un email prin care sa le sugeram sa faca mai degraba un ghid cum sa plimbi vaca sau magarul pe trail – pentru ca cu bicicleta nu prea ajungi departe. Si asa ne-am lupta cu drumul asta infernal vreo 45 de km de ni s-au zdruncinat creierii si toate oraganele din noi cind, la o prima intersectie cu soseaua, am decis sa-l lasam incolo de KVR. Am dat de niste dealuri si la un moment dat am hotarit sa intram la un mic camping sa mai luam niste apa. Din pura intimplare am oprit la campingul si cabana unui tip foarte sportiv – nu degeaba : a facut 3 iron-man-uri (= 3,8km inot; 180km cu bicicleta; un maraton – toate intr-o singura zi). El ne-a zis ca mai sint vreo 50km pina la Princeton si daca luam soseaua (forget about KVR!) putem ajunge in vreo 2 ore jumate.

Drumul nu este foarte aglomerat si majoritatea e la vale. Zis si facut! Ii multumim pentru apa si sfat si o taiem. Intr-adevar drumula fost o nebunie! Era o placere sa urmaresti pe odometru cum km se topesc in aer. Am trecut printre casute si ferme linistite, am vazut caprioare si bamibilici care sareau in jurul lor. Apoi dupa o coborire vinjoasa am aterizat in Princeton. Mircea era in fata. La un moment dat il vad ca face cu mina unei doamne care-si uda florile-n gradina. Ne orpim si o intreaba daca stie de un bed&breakfast (pensiune) in orasel. Foarte radioasa ne invita sa intram, ne aduce cite o bautura racoritoare si apoi vrea sa dea citeva telefoane sa afle de pensiuni. Dupa citeva minute inchie cartea de telefon si ne zice : De ce nu stati la mine? Acceptam cu draga inima, mai ales ca deja se facuse tirziu. In timpul cinei, ne-a povestit de aventurile ei din tinerete cu rucsacul prin Europa.

In calatoria aceasta am observat ca oamenii care au calatorit cindva sint cei mai deschisi si saritori sa ne intinda o mina de ajutor. In citeva minute ne-a facut sa ne simtim ca si acasa si am petrecut o seara si o dimineata de neuitat.

La sfirsitul acestei calatorii voi invata probabil sa cred si in destin. Cum a inceput ziua de pesimist, cit ne-am luptat sa iesim din Summerland, cum am dat exact la momentul potrivit de ‘ironman’ care ne-a dat informatia necesara si cum Gail a iesit sa ude gradina azi la 6pm in loc de 7pm (ora la care de fapt isi uda zilnic gradina de cind traieste in Princeton)…Va las pe voi sa trageti concluziile.