Castlegar- Christina Lake

15 August 2006

Aud de dimineata un horcait puternic. Ma trezesc brusc, ii dau un ghiont la Mircea si ii zic IOI! du-te vezi.. o fi venit ursii la mincare. Isi ia lanterna bombanind, iese din cort si se uita. Intre timp cautam cu infrigurare spray-ul de ursi, cind il vad pe Mircea ca bufneste in ris…Nici urma de animal – Teddy (bear) sforaia linistit in cortul sau.
Ne-am culcat iar la loc ca a doua zi urma sa intram pe traseul KVR (traseu de biciclete pe o fosta cale ferata). Dimineata am luat micul dejun, am mai povestit cu Ted si Caroll (ei ramineau in Castlegar pentru inca o zi) si am pornit iarasi spre necunoscut. In drum spre noul nostru traseu am trecut peste un baraj impresionant si o fabrica de cherestea. Ne-am ratacit putin prin zona pina in sfirsit am gasit traseul. Portiunea aceasta mai avea inca sinele de la tren. Calitatea drumului era mediocra – mult pietris ascutit cum o fost calea ferata, nisip pe alocuri - ceea ce ne-a incetinit simtitor. Daca intr-o zi obisnuita pe sosea faceam in medie 100km, pe KVR 80 de km ar fi maximul.
Bineinteles ca in fix prima zi de KVR trebuia sa trecem prin cel mai lung tunel din traseu (916m). Pe linga ca era lung, mai era si curbat spre sfirsit, ceea ce crea intuneric deplin (am citit ghidul ala de l-am invatat pe derost!) Tunelul asta se numea Bulldog tunnel. Ca si pregatire psihologica, inainte de Bulldog am mai trecut prin doua tunele micute si aproape ca mi-a stat inima-n loc de groaza. Nici nu indrazneam sa ma gindesc cum voi supravietui prin Bulldog tunnel. Si iacata-l ca apare dupa colt… Negru, negru si lung si se auzea si ceva apa curgind pe pereti. Asta e! alta cale nu e de mers. Sintem doar noi doi in mijlocul salbaticiei si tre sa trecem prin tunel. Am intrat o data, am iesti – ii zic lui Mircea. Eu nu trec! Mircea, rabdator ca-n totdeauna nu-si perde cumpatul, asteapta doua minute, ma ia de mina si zice incetisor…Hai sa mai incercam o data, cu grija pe linga biciclete. Dupa citiva pasi ne afundam in intuneric deplin. Nu ma uit nici in stinga, nici in dreapta ci numai la raza de lumina chioara de pe jos. Incerc din rasputeri sa-mi opresc imaginatia de la faurirea a tot felul de scenarii catastrofice. Abia daca-mi vine sa respir si incercam sa glumim cu Mircea – Mi, pot respira? si el zice calm Nu stiu, ia incearca! Dupa o eternitate incepe sa se vada lumina de la capatul bulldogului. Imi vine sa fug de fericire!
Am trecut si de monstrul asta! Cu avint de fericire continuam sa pedalam sporovaind usurati despre nimicuri. La nici jumate de ora dupa iesirea din tunel ne intilnim cu un alt ciclist. Era mai grasunel, foarte prafuit – inclusiv pe fata, cu un tricou negru strimt pe el care avea imprimat (simbolic?) un schelete. De cum ne vede izbucneste ‘Oh God! People!!!’ si fata i se lumineaza cu un zimbet larg si incepe sa dea din maini ca un fluturas. Saracu era de 2 saptamini pe KVR si pina acuma nu vazuse decit ursi, cougari si serpi. Era asa de fericit ca ne vede si ca nu mai vorbeste singur. Ne-a dat adresa lui din Australia si ne-a invitat la el (Oh man, if you come to Australia drop by my place! I know these trips and I know what you’re going through).
Am mai vorbit putin si apoi ne-am despartit. Abia pe la 8 seara am ajuns la Christina Lake. Am gasit un camping cit se poate de nasol si scump. Proprietarul cica ne da o reducere ca sintem cu biciclete si in loc de $26 ne ia $25! Ce scirtar! Sintem atit de prafuiti si obositi, ca facem un dus, mincam ceva la repezeala si CULCAREA!