Brookmere – Coquahila Hwy

22 August 2006

De la iesirea sin Brookmere pina la autostrada am mers vreo 12 km sus- jos pe un drum linistit. Ted ne recomandase autostrada Coquahila. Cu cit ne apropiam mai tare de ea cu atit vuietul devenea mai ingrozitor. Imi era din ce in ce mai limpede ca o zi intrega urma sa infruntam trafic, truck-uri mari, zgomot, viteza – si noi cu o amarita de bicicleta ne simteam foarte vulnerabili. Bineinteles ca totul trebuie sa inceapa cu un urcus. Intr-adevar Coquahila ne-a intimpinat cu un deal pe cinste de aveam impresia ca nici nu ne miscam in comparatie cu masinile care vuiau pe linga noi. Traseul se contura in felul urmator : 35 de km urcus pina la Coquahila summit si apoi teoretic coborire pina la Hope. Am urcat incetuc, incetuc pina-n virf. Traficul era intens si zgomotos. De fapt nu prea aveam noi ce cauta acolo dar alt drum spre Vancouver nu este. Se pare ca astia au sarit de la tren direct la autostrada!
Pe cer incepusera sa-si faca aparitia si niste nori negri si vintul puternic ne incetinea si mai mult. Ne-am oprit la o mica parcare si am decis sa ne incercam norocul cu autostopul. Sansele ni se pareau minime sa gasim pe cineva cu o masina mare, goala in care sa incapem si noi si 2 biciclete incarcate. Am decis sa asteptam 20 de min dupa care trebuia sa continuam ca altfel eram in pericol sa ne prinda ploaia.
Am parcat bicicletele sub un paravan, Mircea s-a dus pina la baie si in timp ca ma cazneam sa proptesc cit mai bine bicicletele, o doamna se apropie de mine. M-a intrebat cu un puternic accent nemtesc de unde vin si incotro merg. I-am raspuns, apoi vazind ca nu pleaca i-am explicat ca ne-am orpit sa cautam o masina mai mare sa ne duca spre Hope sau Vancouver. La care doamna raspunde imediat : pai veniti cu noi. Ea (Vrenie) si cu sotul ei (Rudi) mergeau la Vancouver s-o astepte la aeroport pe fiica lor care se intorcea din Elvetia. Intre timp Mircea s-a intors de la baie si nu-i venea sa creada ce noroc a dat peste noi – in 10 minute sa gasim o masina!

Vrenie si Rudi emigrasera acum 10 ani din Elvetia. Surprinzator, dar in calatoria aceasta am intilnit multi elvetieni – atit calatori (ca si Isabel si Laurent) cit si oameni care au emigrat in Canada (batrinelul din Penticton, acum Vrenie si Rudi). Foarte vorbareti si deschisi am discutat de tot felul si ne simteam ca si cum ne cunoastem de-o viata. Ne-au povestit de copii lor – baiatul este baterist intr-o formatie de rock alternativ (www.glimproject.com) - de viata in Elvetia, de motivele care i-au indemnat sa plece si nu in ultimul rind de calatoria pe care au facut-o prin anii 70 in Romania, Rusia si mai multe tari din estul Europei. Intelegeau perfect ce se intimpla acum in RO! – poate mai bine ca multi romani.

Si asa din vorba-n vorba am ajuns in Vancouver!! Cine si-ar fi inchipuit ! Cu o zi inainte claxonam la fiecare colt sa speriem ursii si acum descindem pe strazile aglomerate din Vancouver.

Era cam 5 seara si dupa ce ne-am luat ramas bun de la Vrenie si Rudi am inceput sa cautam pe la hotele o camera pentru noaptea respectiva. Eram asa de fericiti ca am ajuns in Vancouver- mai ales ca peste 2 zile era ziua mea. Daca nu ne-am fi intilnit cu Vrenie si Rudi ar fi trebuit sa dormim in Hope si apoi sa luam un tren joi seara care ar fi ajuns in Vancouver vineri noaptea la 4. Am gasit si un hotel – cam scump pentru noi – dar o noapte am acceptat bucurosi.