Thursday, August 31, 2006
Vancouver – primele impresii
23-24 August 2006
Orasul acesta seamana mai mult cu un oras din Romania decit Toronto. Casele nu sint toate la fel, multe au curticele cu tot felul de floricele si parca nu ai impresia ca esti gituit de atita beton ca-n Toronto. Sint multe plaji superbe, miroase a ocean, la orizont vezi falnici muntii. Este intr-adevar un oras foarte frumos!
In prima noapte nu am gasit decit un hotel destul de piperat dar pentru urmatoarele 2 nopti am gasit un mic hotel mult mai convenabil.
Ne-am plimbat prin centru si un lucru care ne-a socat pe amindoi a fost numarul mare de drogati de pe strada. Multi tineri si de fapt de toate virstele se miscau mecanic, cu privirile inghetate pe la colturile strazilor. Oameni numai piele si os, in zdrente, macinati de droguri, cu carucioare mari dupa ei stateau pe la toate colturile si fumau sau beau sau si mai rau gesticulau si urlau pe strada. Odata cu lasarea serii numarul lor parea ca s-a-nzecit. Privelistile acestea dezolante pe funadalul natural superb al unui oras amplasat intre munti si malul oceanului pareau si mai triste. Te gindesti cum poate cineva sa fie atit de trist in mijlocul acestui peisaj magnific.
Bineinteles ca, ca-n orice oras mare sint zone si zone. Am invatat insa repede ca-n anumite zone – chiar daca centrale - nu avem ce cauta. Am vizitat Gastown – cea mai veche parte din oras si Chinatown. Ne-am plimbat prin Yaletown – parte noua din oras. Eram fericiti ca am ajuns si ne bucuram de fiecare moment din aceasta odihna bienmeritata.
Orasul acesta seamana mai mult cu un oras din Romania decit Toronto. Casele nu sint toate la fel, multe au curticele cu tot felul de floricele si parca nu ai impresia ca esti gituit de atita beton ca-n Toronto. Sint multe plaji superbe, miroase a ocean, la orizont vezi falnici muntii. Este intr-adevar un oras foarte frumos!
In prima noapte nu am gasit decit un hotel destul de piperat dar pentru urmatoarele 2 nopti am gasit un mic hotel mult mai convenabil.
Ne-am plimbat prin centru si un lucru care ne-a socat pe amindoi a fost numarul mare de drogati de pe strada. Multi tineri si de fapt de toate virstele se miscau mecanic, cu privirile inghetate pe la colturile strazilor. Oameni numai piele si os, in zdrente, macinati de droguri, cu carucioare mari dupa ei stateau pe la toate colturile si fumau sau beau sau si mai rau gesticulau si urlau pe strada. Odata cu lasarea serii numarul lor parea ca s-a-nzecit. Privelistile acestea dezolante pe funadalul natural superb al unui oras amplasat intre munti si malul oceanului pareau si mai triste. Te gindesti cum poate cineva sa fie atit de trist in mijlocul acestui peisaj magnific.
Bineinteles ca, ca-n orice oras mare sint zone si zone. Am invatat insa repede ca-n anumite zone – chiar daca centrale - nu avem ce cauta. Am vizitat Gastown – cea mai veche parte din oras si Chinatown. Ne-am plimbat prin Yaletown – parte noua din oras. Eram fericiti ca am ajuns si ne bucuram de fiecare moment din aceasta odihna bienmeritata.
Brookmere – Coquahila Hwy
22 August 2006
De la iesirea sin Brookmere pina la autostrada am mers vreo 12 km sus- jos pe un drum linistit. Ted ne recomandase autostrada Coquahila. Cu cit ne apropiam mai tare de ea cu atit vuietul devenea mai ingrozitor. Imi era din ce in ce mai limpede ca o zi intrega urma sa infruntam trafic, truck-uri mari, zgomot, viteza – si noi cu o amarita de bicicleta ne simteam foarte vulnerabili. Bineinteles ca totul trebuie sa inceapa cu un urcus. Intr-adevar Coquahila ne-a intimpinat cu un deal pe cinste de aveam impresia ca nici nu ne miscam in comparatie cu masinile care vuiau pe linga noi. Traseul se contura in felul urmator : 35 de km urcus pina la Coquahila summit si apoi teoretic coborire pina la Hope. Am urcat incetuc, incetuc pina-n virf. Traficul era intens si zgomotos. De fapt nu prea aveam noi ce cauta acolo dar alt drum spre Vancouver nu este. Se pare ca astia au sarit de la tren direct la autostrada!
Pe cer incepusera sa-si faca aparitia si niste nori negri si vintul puternic ne incetinea si mai mult. Ne-am oprit la o mica parcare si am decis sa ne incercam norocul cu autostopul. Sansele ni se pareau minime sa gasim pe cineva cu o masina mare, goala in care sa incapem si noi si 2 biciclete incarcate. Am decis sa asteptam 20 de min dupa care trebuia sa continuam ca altfel eram in pericol sa ne prinda ploaia.
Am parcat bicicletele sub un paravan, Mircea s-a dus pina la baie si in timp ca ma cazneam sa proptesc cit mai bine bicicletele, o doamna se apropie de mine. M-a intrebat cu un puternic accent nemtesc de unde vin si incotro merg. I-am raspuns, apoi vazind ca nu pleaca i-am explicat ca ne-am orpit sa cautam o masina mai mare sa ne duca spre Hope sau Vancouver. La care doamna raspunde imediat : pai veniti cu noi. Ea (Vrenie) si cu sotul ei (Rudi) mergeau la Vancouver s-o astepte la aeroport pe fiica lor care se intorcea din Elvetia. Intre timp Mircea s-a intors de la baie si nu-i venea sa creada ce noroc a dat peste noi – in 10 minute sa gasim o masina!
Vrenie si Rudi emigrasera acum 10 ani din Elvetia. Surprinzator, dar in calatoria aceasta am intilnit multi elvetieni – atit calatori (ca si Isabel si Laurent) cit si oameni care au emigrat in Canada (batrinelul din Penticton, acum Vrenie si Rudi). Foarte vorbareti si deschisi am discutat de tot felul si ne simteam ca si cum ne cunoastem de-o viata. Ne-au povestit de copii lor – baiatul este baterist intr-o formatie de rock alternativ (www.glimproject.com) - de viata in Elvetia, de motivele care i-au indemnat sa plece si nu in ultimul rind de calatoria pe care au facut-o prin anii 70 in Romania, Rusia si mai multe tari din estul Europei. Intelegeau perfect ce se intimpla acum in RO! – poate mai bine ca multi romani.
Si asa din vorba-n vorba am ajuns in Vancouver!! Cine si-ar fi inchipuit ! Cu o zi inainte claxonam la fiecare colt sa speriem ursii si acum descindem pe strazile aglomerate din Vancouver.
Era cam 5 seara si dupa ce ne-am luat ramas bun de la Vrenie si Rudi am inceput sa cautam pe la hotele o camera pentru noaptea respectiva. Eram asa de fericiti ca am ajuns in Vancouver- mai ales ca peste 2 zile era ziua mea. Daca nu ne-am fi intilnit cu Vrenie si Rudi ar fi trebuit sa dormim in Hope si apoi sa luam un tren joi seara care ar fi ajuns in Vancouver vineri noaptea la 4. Am gasit si un hotel – cam scump pentru noi – dar o noapte am acceptat bucurosi.
De la iesirea sin Brookmere pina la autostrada am mers vreo 12 km sus- jos pe un drum linistit. Ted ne recomandase autostrada Coquahila. Cu cit ne apropiam mai tare de ea cu atit vuietul devenea mai ingrozitor. Imi era din ce in ce mai limpede ca o zi intrega urma sa infruntam trafic, truck-uri mari, zgomot, viteza – si noi cu o amarita de bicicleta ne simteam foarte vulnerabili. Bineinteles ca totul trebuie sa inceapa cu un urcus. Intr-adevar Coquahila ne-a intimpinat cu un deal pe cinste de aveam impresia ca nici nu ne miscam in comparatie cu masinile care vuiau pe linga noi. Traseul se contura in felul urmator : 35 de km urcus pina la Coquahila summit si apoi teoretic coborire pina la Hope. Am urcat incetuc, incetuc pina-n virf. Traficul era intens si zgomotos. De fapt nu prea aveam noi ce cauta acolo dar alt drum spre Vancouver nu este. Se pare ca astia au sarit de la tren direct la autostrada!
Pe cer incepusera sa-si faca aparitia si niste nori negri si vintul puternic ne incetinea si mai mult. Ne-am oprit la o mica parcare si am decis sa ne incercam norocul cu autostopul. Sansele ni se pareau minime sa gasim pe cineva cu o masina mare, goala in care sa incapem si noi si 2 biciclete incarcate. Am decis sa asteptam 20 de min dupa care trebuia sa continuam ca altfel eram in pericol sa ne prinda ploaia.
Am parcat bicicletele sub un paravan, Mircea s-a dus pina la baie si in timp ca ma cazneam sa proptesc cit mai bine bicicletele, o doamna se apropie de mine. M-a intrebat cu un puternic accent nemtesc de unde vin si incotro merg. I-am raspuns, apoi vazind ca nu pleaca i-am explicat ca ne-am orpit sa cautam o masina mai mare sa ne duca spre Hope sau Vancouver. La care doamna raspunde imediat : pai veniti cu noi. Ea (Vrenie) si cu sotul ei (Rudi) mergeau la Vancouver s-o astepte la aeroport pe fiica lor care se intorcea din Elvetia. Intre timp Mircea s-a intors de la baie si nu-i venea sa creada ce noroc a dat peste noi – in 10 minute sa gasim o masina!
Vrenie si Rudi emigrasera acum 10 ani din Elvetia. Surprinzator, dar in calatoria aceasta am intilnit multi elvetieni – atit calatori (ca si Isabel si Laurent) cit si oameni care au emigrat in Canada (batrinelul din Penticton, acum Vrenie si Rudi). Foarte vorbareti si deschisi am discutat de tot felul si ne simteam ca si cum ne cunoastem de-o viata. Ne-au povestit de copii lor – baiatul este baterist intr-o formatie de rock alternativ (www.glimproject.com) - de viata in Elvetia, de motivele care i-au indemnat sa plece si nu in ultimul rind de calatoria pe care au facut-o prin anii 70 in Romania, Rusia si mai multe tari din estul Europei. Intelegeau perfect ce se intimpla acum in RO! – poate mai bine ca multi romani.
Si asa din vorba-n vorba am ajuns in Vancouver!! Cine si-ar fi inchipuit ! Cu o zi inainte claxonam la fiecare colt sa speriem ursii si acum descindem pe strazile aglomerate din Vancouver.
Era cam 5 seara si dupa ce ne-am luat ramas bun de la Vrenie si Rudi am inceput sa cautam pe la hotele o camera pentru noaptea respectiva. Eram asa de fericiti ca am ajuns in Vancouver- mai ales ca peste 2 zile era ziua mea. Daca nu ne-am fi intilnit cu Vrenie si Rudi ar fi trebuit sa dormim in Hope si apoi sa luam un tren joi seara care ar fi ajuns in Vancouver vineri noaptea la 4. Am gasit si un hotel – cam scump pentru noi – dar o noapte am acceptat bucurosi.
Princeton – Brookmere
21 August 2006
Ne-am luat ramas bun de la buna noastra gazda Gail si ne-am apucat cu sirguinta sa strabatem si ultima portiune de pe KVR. Chiar la iesirea din Princeton am trecut printr-un tunel luminat si nu mi-a fost chiar asa de frica – desi tunelele nu o sa-mi fie niciodata dragi oricit de luminate ar fi! La scurta distanta a urmat un tunel mai scurt dar neluminat si curbat. L-am trecut si pe asta si GATA – nu vor mai fi tunele de acum incolo! Drumul nu a fost foarte nisipos dar in schimb ne-a scuturat de ne-a zapacit complet. Pe linga asta, nici nu mai puteam sari pe sosea, pentru ca drumul de masini ocolea foarte mult. Asa ca da-i si lupta si claxoneaza la fiecare colt sa speriem ursii. La un moment dat, inainte sa trecem peste un pod vad ceva miscindu-se in tufe. Am crezut ca e oarece caine dar judecind dupa miscarile-i greoaie, mi-am dat seama ca e un urs. Ne-am oprit in drum si am incremenit vazind cum iese din tufis, se opreste in mijlocul drumului se uita ceva timp fix la noi si apoi se face nevazut in tufisurile de pe partea cealalta. Incredibil!!
Pe drum am trecut si printr-un orasel mic si parasit Coalmont. E asa de trist sa vezi orasele care cindva trebuie sa fi fost plinde viata complet parasite.
Am ajuns dupa multe alte sute de scuturaturi si la Brokemere. Un fel de satuc izolat, fara nici un centru aparent, niste case jumate locuite jumate parasite strinse la un loc. Am campat la marginea satului, am bagat rapid ceva-n gura si ne-am culcat. A doua zi ne asteapta o portiune grea de 97 de km pe Coquahila Highway.
Ne-am luat ramas bun de la buna noastra gazda Gail si ne-am apucat cu sirguinta sa strabatem si ultima portiune de pe KVR. Chiar la iesirea din Princeton am trecut printr-un tunel luminat si nu mi-a fost chiar asa de frica – desi tunelele nu o sa-mi fie niciodata dragi oricit de luminate ar fi! La scurta distanta a urmat un tunel mai scurt dar neluminat si curbat. L-am trecut si pe asta si GATA – nu vor mai fi tunele de acum incolo! Drumul nu a fost foarte nisipos dar in schimb ne-a scuturat de ne-a zapacit complet. Pe linga asta, nici nu mai puteam sari pe sosea, pentru ca drumul de masini ocolea foarte mult. Asa ca da-i si lupta si claxoneaza la fiecare colt sa speriem ursii. La un moment dat, inainte sa trecem peste un pod vad ceva miscindu-se in tufe. Am crezut ca e oarece caine dar judecind dupa miscarile-i greoaie, mi-am dat seama ca e un urs. Ne-am oprit in drum si am incremenit vazind cum iese din tufis, se opreste in mijlocul drumului se uita ceva timp fix la noi si apoi se face nevazut in tufisurile de pe partea cealalta. Incredibil!!
Pe drum am trecut si printr-un orasel mic si parasit Coalmont. E asa de trist sa vezi orasele care cindva trebuie sa fi fost plinde viata complet parasite.
Am ajuns dupa multe alte sute de scuturaturi si la Brokemere. Un fel de satuc izolat, fara nici un centru aparent, niste case jumate locuite jumate parasite strinse la un loc. Am campat la marginea satului, am bagat rapid ceva-n gura si ne-am culcat. A doua zi ne asteapta o portiune grea de 97 de km pe Coquahila Highway.
Summerland – Princeton
20 August 2006
A doua zi, de dimineata, din copac ma tot uitam pe harta si faceam calculatii cum sa ajungem mai departe in ziua repsectiva. Data cind trebuia sa iau avionul inapoi se apropie vertiginos si am cam inceput sa intram in panica ca nu o sa ajungem. De citeva zile incercam sa strabatem cit mai multi km pe zi – ceea ce devine obositor dupa citeva zile. E nenatural sa te grabesti cu bicicleta. Azi ne propusesem sa strabatem cel putin 80 de km. Pe sosea n-ar fi nici o problema, dar cu traseul asta plin de surprize nici nu stii la ce sa te astepti. Descrierile din ghid au doar o vaga legatura cu starea actuala a drumurilor. Iesire din Summerland a fost un cosmar! Nisip pina la glezne, bicicleta se impotmolea la fiecare 5 m, trebuia sa impingem bicicletele incarcate pe niste dealuri imposibile. Apoi cind ne mai si gindeam ca ne prousesem sa strabatem vreo 80 de km si noi ne miscam cu 4km pe ora, simteam ca innebunesc.
Faceam haz de necaz cum o sale scriem un email prin care sa le sugeram sa faca mai degraba un ghid cum sa plimbi vaca sau magarul pe trail – pentru ca cu bicicleta nu prea ajungi departe. Si asa ne-am lupta cu drumul asta infernal vreo 45 de km de ni s-au zdruncinat creierii si toate oraganele din noi cind, la o prima intersectie cu soseaua, am decis sa-l lasam incolo de KVR. Am dat de niste dealuri si la un moment dat am hotarit sa intram la un mic camping sa mai luam niste apa. Din pura intimplare am oprit la campingul si cabana unui tip foarte sportiv – nu degeaba : a facut 3 iron-man-uri (= 3,8km inot; 180km cu bicicleta; un maraton – toate intr-o singura zi). El ne-a zis ca mai sint vreo 50km pina la Princeton si daca luam soseaua (forget about KVR!) putem ajunge in vreo 2 ore jumate.
Drumul nu este foarte aglomerat si majoritatea e la vale. Zis si facut! Ii multumim pentru apa si sfat si o taiem. Intr-adevar drumula fost o nebunie! Era o placere sa urmaresti pe odometru cum km se topesc in aer. Am trecut printre casute si ferme linistite, am vazut caprioare si bamibilici care sareau in jurul lor. Apoi dupa o coborire vinjoasa am aterizat in Princeton. Mircea era in fata. La un moment dat il vad ca face cu mina unei doamne care-si uda florile-n gradina. Ne orpim si o intreaba daca stie de un bed&breakfast (pensiune) in orasel. Foarte radioasa ne invita sa intram, ne aduce cite o bautura racoritoare si apoi vrea sa dea citeva telefoane sa afle de pensiuni. Dupa citeva minute inchie cartea de telefon si ne zice : De ce nu stati la mine? Acceptam cu draga inima, mai ales ca deja se facuse tirziu. In timpul cinei, ne-a povestit de aventurile ei din tinerete cu rucsacul prin Europa.
In calatoria aceasta am observat ca oamenii care au calatorit cindva sint cei mai deschisi si saritori sa ne intinda o mina de ajutor. In citeva minute ne-a facut sa ne simtim ca si acasa si am petrecut o seara si o dimineata de neuitat.
La sfirsitul acestei calatorii voi invata probabil sa cred si in destin. Cum a inceput ziua de pesimist, cit ne-am luptat sa iesim din Summerland, cum am dat exact la momentul potrivit de ‘ironman’ care ne-a dat informatia necesara si cum Gail a iesit sa ude gradina azi la 6pm in loc de 7pm (ora la care de fapt isi uda zilnic gradina de cind traieste in Princeton)…Va las pe voi sa trageti concluziile.
A doua zi, de dimineata, din copac ma tot uitam pe harta si faceam calculatii cum sa ajungem mai departe in ziua repsectiva. Data cind trebuia sa iau avionul inapoi se apropie vertiginos si am cam inceput sa intram in panica ca nu o sa ajungem. De citeva zile incercam sa strabatem cit mai multi km pe zi – ceea ce devine obositor dupa citeva zile. E nenatural sa te grabesti cu bicicleta. Azi ne propusesem sa strabatem cel putin 80 de km. Pe sosea n-ar fi nici o problema, dar cu traseul asta plin de surprize nici nu stii la ce sa te astepti. Descrierile din ghid au doar o vaga legatura cu starea actuala a drumurilor. Iesire din Summerland a fost un cosmar! Nisip pina la glezne, bicicleta se impotmolea la fiecare 5 m, trebuia sa impingem bicicletele incarcate pe niste dealuri imposibile. Apoi cind ne mai si gindeam ca ne prousesem sa strabatem vreo 80 de km si noi ne miscam cu 4km pe ora, simteam ca innebunesc.
Faceam haz de necaz cum o sale scriem un email prin care sa le sugeram sa faca mai degraba un ghid cum sa plimbi vaca sau magarul pe trail – pentru ca cu bicicleta nu prea ajungi departe. Si asa ne-am lupta cu drumul asta infernal vreo 45 de km de ni s-au zdruncinat creierii si toate oraganele din noi cind, la o prima intersectie cu soseaua, am decis sa-l lasam incolo de KVR. Am dat de niste dealuri si la un moment dat am hotarit sa intram la un mic camping sa mai luam niste apa. Din pura intimplare am oprit la campingul si cabana unui tip foarte sportiv – nu degeaba : a facut 3 iron-man-uri (= 3,8km inot; 180km cu bicicleta; un maraton – toate intr-o singura zi). El ne-a zis ca mai sint vreo 50km pina la Princeton si daca luam soseaua (forget about KVR!) putem ajunge in vreo 2 ore jumate.
Drumul nu este foarte aglomerat si majoritatea e la vale. Zis si facut! Ii multumim pentru apa si sfat si o taiem. Intr-adevar drumula fost o nebunie! Era o placere sa urmaresti pe odometru cum km se topesc in aer. Am trecut printre casute si ferme linistite, am vazut caprioare si bamibilici care sareau in jurul lor. Apoi dupa o coborire vinjoasa am aterizat in Princeton. Mircea era in fata. La un moment dat il vad ca face cu mina unei doamne care-si uda florile-n gradina. Ne orpim si o intreaba daca stie de un bed&breakfast (pensiune) in orasel. Foarte radioasa ne invita sa intram, ne aduce cite o bautura racoritoare si apoi vrea sa dea citeva telefoane sa afle de pensiuni. Dupa citeva minute inchie cartea de telefon si ne zice : De ce nu stati la mine? Acceptam cu draga inima, mai ales ca deja se facuse tirziu. In timpul cinei, ne-a povestit de aventurile ei din tinerete cu rucsacul prin Europa.
In calatoria aceasta am observat ca oamenii care au calatorit cindva sint cei mai deschisi si saritori sa ne intinda o mina de ajutor. In citeva minute ne-a facut sa ne simtim ca si acasa si am petrecut o seara si o dimineata de neuitat.
La sfirsitul acestei calatorii voi invata probabil sa cred si in destin. Cum a inceput ziua de pesimist, cit ne-am luptat sa iesim din Summerland, cum am dat exact la momentul potrivit de ‘ironman’ care ne-a dat informatia necesara si cum Gail a iesit sa ude gradina azi la 6pm in loc de 7pm (ora la care de fapt isi uda zilnic gradina de cind traieste in Princeton)…Va las pe voi sa trageti concluziile.
Chute Lake- Penticton – Summerland
19 August 2006
De la Chute Lake la Penticton am avut parte de 45 de km de pura coborare. Desi era nisipos drumul (chiar vreau sa le scriu un mail la Trails Canada pentru ca starea acestui traseu este de toata jena!!) la coborare parca nu-ti statea chiar asa in git. Noroc ca peisajele erau frumoase si nu am trecut decit printr-un tunel asa de scurt ca mi s-a parut chiar amuzant. De sus, in timp ce coboram, puteam admira Okanagan Valley cu livezile de fructe si viile de un verde crud agatate pe dealuri in contrast cu apa albastra a lacului Okanagan. Am cules fructe pe drum de ne-am umplut toti desagii de mere, pere si ceva piersici - mai putine ca erau plantati prea departe de gard si nici macar ditamai mina lui Mircea nu-i putea ajunge :) La Penticton ne-am dus la supermarket si ne-am facut cinste fiecare cu ceva avez chef – eu mincat sushi si Mircea salam cu masline. In timp ce stateam la masa un batrinel simpatic a intrat in vorba cu noi. Lumea vede bicicletele si devine curioasa. M-a surprins cum peste tot oamenii ni se deschid asa de usor. Din primele 5 minute am aflat cum a emigrat din Elvetia, ce face familia, etc. Sint foarte multi emigranti din Elvetia si Germania in British Columbia.
Dupa ce-am terminat de mincat, ne-a fost tare greu sa ne urcam din nou pe biciclete cu burtile pline. Lectie de tinut minte! Pina la Summerland nu erau decit vreo 15 km. Am ajuns spre seara si am aflat ca toate campingurile sint in vale. Nu aveam chef sa coboram numai sa urcam iar delurile alea interminabile dimineata. Asa ca am incercat sa intrebam la vreo trei case daca ne pot lasa sa punem cortul la ei in curte. Toti au zis nu. Un singur domn ne-a zis ca putem pune cortul la el in livada. Ne-am dus sa-i vedem livada si nu am gasit nici un loc drept. Noroc ca Mircea s-a uitat si pe sus si numa’ ce vad ca i se lumineaza fata…A vazut un fel de constructie intr-un copac, facuta probabil pentru copii (un tree house) si gata! acolo a decis sa punem cortul. Era destul de sus si scara era cam subreda – nu cred ca a fost folosita de mult. La inceput mi s-a parut ideea cam nasoala dar trebuie sa recunosc ca era comic sa dormi in copac. Am desfacut bicicletele si Mircea s-a dus sus si eu ii trimiteam rind pe rind bagajele legate de o sfoara. Apoi a pus cortul. Inainte de culcare chiar am facut si un dus. La capatul livezii era un trailer in care locuia un lucrator de la livada. Lucratorul nu era acasa. Arata cam jalnic locul ala dar avea dus si o chiuveta afara. Pina la urma ‘casuta’ s-a dovedit un loc de dormit foarte inedit si in ciuda scirtiielilor (mi-era frica sa nu se darime toata cosmelia in timpul noptii) am dormit bine. Era ciudat sa vezi crengile de copac prin cort. Parca intrasem in imparatia pasarilor … si-apai cit ‘iubesc’ eu pasarile….
De la Chute Lake la Penticton am avut parte de 45 de km de pura coborare. Desi era nisipos drumul (chiar vreau sa le scriu un mail la Trails Canada pentru ca starea acestui traseu este de toata jena!!) la coborare parca nu-ti statea chiar asa in git. Noroc ca peisajele erau frumoase si nu am trecut decit printr-un tunel asa de scurt ca mi s-a parut chiar amuzant. De sus, in timp ce coboram, puteam admira Okanagan Valley cu livezile de fructe si viile de un verde crud agatate pe dealuri in contrast cu apa albastra a lacului Okanagan. Am cules fructe pe drum de ne-am umplut toti desagii de mere, pere si ceva piersici - mai putine ca erau plantati prea departe de gard si nici macar ditamai mina lui Mircea nu-i putea ajunge :) La Penticton ne-am dus la supermarket si ne-am facut cinste fiecare cu ceva avez chef – eu mincat sushi si Mircea salam cu masline. In timp ce stateam la masa un batrinel simpatic a intrat in vorba cu noi. Lumea vede bicicletele si devine curioasa. M-a surprins cum peste tot oamenii ni se deschid asa de usor. Din primele 5 minute am aflat cum a emigrat din Elvetia, ce face familia, etc. Sint foarte multi emigranti din Elvetia si Germania in British Columbia.
Dupa ce-am terminat de mincat, ne-a fost tare greu sa ne urcam din nou pe biciclete cu burtile pline. Lectie de tinut minte! Pina la Summerland nu erau decit vreo 15 km. Am ajuns spre seara si am aflat ca toate campingurile sint in vale. Nu aveam chef sa coboram numai sa urcam iar delurile alea interminabile dimineata. Asa ca am incercat sa intrebam la vreo trei case daca ne pot lasa sa punem cortul la ei in curte. Toti au zis nu. Un singur domn ne-a zis ca putem pune cortul la el in livada. Ne-am dus sa-i vedem livada si nu am gasit nici un loc drept. Noroc ca Mircea s-a uitat si pe sus si numa’ ce vad ca i se lumineaza fata…A vazut un fel de constructie intr-un copac, facuta probabil pentru copii (un tree house) si gata! acolo a decis sa punem cortul. Era destul de sus si scara era cam subreda – nu cred ca a fost folosita de mult. La inceput mi s-a parut ideea cam nasoala dar trebuie sa recunosc ca era comic sa dormi in copac. Am desfacut bicicletele si Mircea s-a dus sus si eu ii trimiteam rind pe rind bagajele legate de o sfoara. Apoi a pus cortul. Inainte de culcare chiar am facut si un dus. La capatul livezii era un trailer in care locuia un lucrator de la livada. Lucratorul nu era acasa. Arata cam jalnic locul ala dar avea dus si o chiuveta afara. Pina la urma ‘casuta’ s-a dovedit un loc de dormit foarte inedit si in ciuda scirtiielilor (mi-era frica sa nu se darime toata cosmelia in timpul noptii) am dormit bine. Era ciudat sa vezi crengile de copac prin cort. Parca intrasem in imparatia pasarilor … si-apai cit ‘iubesc’ eu pasarile….
Lake Arlington – Chute Lake
18 August 2006
Inchipuiti-va ca campingul de la Arlington Lake nu numai ca nu avea dusuri dar – mult mai grav – nu avea apa potabila. Si noi aveam nevoie pe zi de vreo 3 litri de apa fiecare. In dimineata aceasta ne-am urcat pe bicicleta cu sticluta de apa pentru amindoi, cu intentia sa orpim pentru apa la primul camping. Norocul nostru a fost ca fiind destul de dimineata nu era foarte cald. Incetuc, incetuc strabatem cei vrei 25 de km pina la primul camping, numai ca sa-l gasim zavorit si parasit!! In disperare, hotarim sa sarim gardul in cautarea unui robinet, cind cineva ne striga din spate si un caine incepe sa latre furios. Totusi tipul (paznicul proprietatii) s-a dovedit de treaba. Ne-a dat si niste gustarele pentru drum. Nici nu banuiam ce bine aveau sa ne prinda mai incolo!
Deci ziua a inceput relativ calm, drumul era in conditie destul de buna si o buna perioada de timp am reusit sa inaintam repejor (media a fost de cam 17km/h) . Astfel ca pina la prinz facusem 35 de km – aporape jumatate din distanta propusa in ziua aceasta.
Urma sa ajungem la Myra Canyon – portiunea cea mai spectaculoasa din traseu, cu poduri din lems inalte de 70 de m ce uneau vai adinci, tunele scurte si privelisti ametitoare. Ajungem la intrarea in Canyon si SURPRIZA – padurea si toate podurile au ars acum 3 ani din cauza unui foc forestier. Peisajul s-a transformat brusc in dezolant – copaci carbonizati stateau tristi marturie unui dezastru ale carui rani sint inca vii. In ce ne priveste, probelma era cum sa ocolim dezastrul. Podurile nu mai erau, asa ca singura posibilitate a fost sa luam un drum forestier care ocolea zona si ne scotea inapoi la traseu. Pret de 15 km (care ne-au luat vreo 3 ore!) am crezut ca am ajuns in iad. Padurea arsa din jur, nici o tipenie de om cit vezi cu ochii, soarele necrutator si un drum care parca urca in ceruri numai ca sa coboare iar in iad. Pe multe urcusuri a trebui sa impingem bicicletele iar pe unele coborisuri abrupte pline cu pietre si nisip nu stiam cum sa o stapinesc mai bine. Totusi in peisajul asta de sfirsit de lume am avut motive sa sarbatorim cei 2000 de km atinsi de cins am pornit in caltorie. Ne-am oprit pe o costisa la umbra firava a unui trunchi ars si am mincat biscuitii primiti de la domnul care ne-a dat apa dimineata si am baut apa. Ce fericire simpla si deplina! Ne-am mai luptat un pic cu dealurile si cu chiu cu vai am ajuns iar la traseu. La vreo 10 km de Chut Lake, Mircea avut o pana la roata din spate. Parca nu fusese ziua destul de incarcata… Am descarcat bicicleta, Mircea a intors-o cu rotile-n sus si in 15 minute a schimbat cauciucul. Printr-un nisip adinc si enervant (e atit de nasol sa pedalezi prin nisip!!!) am ajuns intr-un final si la Chute Lake! SHOOT ME! Primul lucru, inainte sa facem dus si sa punem corturile, am comandat cite o bere, am mincat cartofi prajiti si hamburgeri si placinta cu caise si rhubarb. Spre 9 seara ne-am instalat si noi lesinati in cort, cind niste badarani de localnici au inceput sa puna muzica country la maxim si sa urle ca niste prosti. Erau beti si nesimtiti. Eram insa atit de obositi ca intr-o ora am reusit sa adormim chiar si in vacarmul ala infernal si de prost gust. Mircea zicea ca prefera sa doarma in mijlocul padurii decit in gradinile astea zoologice de campinguri. ….
Inchipuiti-va ca campingul de la Arlington Lake nu numai ca nu avea dusuri dar – mult mai grav – nu avea apa potabila. Si noi aveam nevoie pe zi de vreo 3 litri de apa fiecare. In dimineata aceasta ne-am urcat pe bicicleta cu sticluta de apa pentru amindoi, cu intentia sa orpim pentru apa la primul camping. Norocul nostru a fost ca fiind destul de dimineata nu era foarte cald. Incetuc, incetuc strabatem cei vrei 25 de km pina la primul camping, numai ca sa-l gasim zavorit si parasit!! In disperare, hotarim sa sarim gardul in cautarea unui robinet, cind cineva ne striga din spate si un caine incepe sa latre furios. Totusi tipul (paznicul proprietatii) s-a dovedit de treaba. Ne-a dat si niste gustarele pentru drum. Nici nu banuiam ce bine aveau sa ne prinda mai incolo!
Deci ziua a inceput relativ calm, drumul era in conditie destul de buna si o buna perioada de timp am reusit sa inaintam repejor (media a fost de cam 17km/h) . Astfel ca pina la prinz facusem 35 de km – aporape jumatate din distanta propusa in ziua aceasta.
Urma sa ajungem la Myra Canyon – portiunea cea mai spectaculoasa din traseu, cu poduri din lems inalte de 70 de m ce uneau vai adinci, tunele scurte si privelisti ametitoare. Ajungem la intrarea in Canyon si SURPRIZA – padurea si toate podurile au ars acum 3 ani din cauza unui foc forestier. Peisajul s-a transformat brusc in dezolant – copaci carbonizati stateau tristi marturie unui dezastru ale carui rani sint inca vii. In ce ne priveste, probelma era cum sa ocolim dezastrul. Podurile nu mai erau, asa ca singura posibilitate a fost sa luam un drum forestier care ocolea zona si ne scotea inapoi la traseu. Pret de 15 km (care ne-au luat vreo 3 ore!) am crezut ca am ajuns in iad. Padurea arsa din jur, nici o tipenie de om cit vezi cu ochii, soarele necrutator si un drum care parca urca in ceruri numai ca sa coboare iar in iad. Pe multe urcusuri a trebui sa impingem bicicletele iar pe unele coborisuri abrupte pline cu pietre si nisip nu stiam cum sa o stapinesc mai bine. Totusi in peisajul asta de sfirsit de lume am avut motive sa sarbatorim cei 2000 de km atinsi de cins am pornit in caltorie. Ne-am oprit pe o costisa la umbra firava a unui trunchi ars si am mincat biscuitii primiti de la domnul care ne-a dat apa dimineata si am baut apa. Ce fericire simpla si deplina! Ne-am mai luptat un pic cu dealurile si cu chiu cu vai am ajuns iar la traseu. La vreo 10 km de Chut Lake, Mircea avut o pana la roata din spate. Parca nu fusese ziua destul de incarcata… Am descarcat bicicleta, Mircea a intors-o cu rotile-n sus si in 15 minute a schimbat cauciucul. Printr-un nisip adinc si enervant (e atit de nasol sa pedalezi prin nisip!!!) am ajuns intr-un final si la Chute Lake! SHOOT ME! Primul lucru, inainte sa facem dus si sa punem corturile, am comandat cite o bere, am mincat cartofi prajiti si hamburgeri si placinta cu caise si rhubarb. Spre 9 seara ne-am instalat si noi lesinati in cort, cind niste badarani de localnici au inceput sa puna muzica country la maxim si sa urle ca niste prosti. Erau beti si nesimtiti. Eram insa atit de obositi ca intr-o ora am reusit sa adormim chiar si in vacarmul ala infernal si de prost gust. Mircea zicea ca prefera sa doarma in mijlocul padurii decit in gradinile astea zoologice de campinguri. ….
Wednesday, August 30, 2006
Midway- Beaverdell -Lake Arlington
17 August 2006
Dimineata, inainte sa plecam din Midway am dat o raita si pe la muzeul de trenuri, unde cindva fusese fosta gara. Erau poze de demult, cind lumea venea la gara sa vada trenurile sa se minuneze de asa minuni. Cei vreo 40 de km pina la Beaverdell am decis sa-I parcurgem pe soseaua. Au fost ceva dealuri (mai ales fata de KVR, unde panta nu depaseste 3% - asta ar fi singurul avantaj sa mergi cu bicicleta pe urmele trenului) dar 40 de km i-am parcurs in cam 2 ore in loc de 4 cit ne-ar fi luat pe KVR.
In Beaverdell, un oras aproape fantomatic, am vazut cel mai vechi hotel din BC – contruit in 1900 – inchipuiti-va cita istorie! La iesirea din Beaverdell am reluat traseul KVR, unde am avut parte de o alta intilnire de senzatie. L-am vazut pe omul ‘care se uita-n patru zari deodata’. Mai exact era un olandez mai batrinel, cu o bicicleta prafuita care cind vorbea cu mine se uita la Mircea si vice-versa. Niciodata nu stiai incotro ii sar ochii. Am povestit si cu el putin, am impartasit din experiente si inapoi la drum. Am ajuns la Lake Arlington destul de tirziu. Camping-ul era ticsit cu rulote. Abia am gasit un metru patrat de iarba sa ne punem cortuletul. Mai nou site-urile sint amejate cu pietris, bune numai pentru rulote. Dispar si camping-urile in curind :- (. Nu aveau nici macar dusuri, s-apai o trebuit sa mergem sa ne spalam in lac ca eram toti prafuiti. In rest, bine ca a venit domnu sa ne incaseze taxa de $10 taman inainte sa ne culcam…
Dimineata, inainte sa plecam din Midway am dat o raita si pe la muzeul de trenuri, unde cindva fusese fosta gara. Erau poze de demult, cind lumea venea la gara sa vada trenurile sa se minuneze de asa minuni. Cei vreo 40 de km pina la Beaverdell am decis sa-I parcurgem pe soseaua. Au fost ceva dealuri (mai ales fata de KVR, unde panta nu depaseste 3% - asta ar fi singurul avantaj sa mergi cu bicicleta pe urmele trenului) dar 40 de km i-am parcurs in cam 2 ore in loc de 4 cit ne-ar fi luat pe KVR.
In Beaverdell, un oras aproape fantomatic, am vazut cel mai vechi hotel din BC – contruit in 1900 – inchipuiti-va cita istorie! La iesirea din Beaverdell am reluat traseul KVR, unde am avut parte de o alta intilnire de senzatie. L-am vazut pe omul ‘care se uita-n patru zari deodata’. Mai exact era un olandez mai batrinel, cu o bicicleta prafuita care cind vorbea cu mine se uita la Mircea si vice-versa. Niciodata nu stiai incotro ii sar ochii. Am povestit si cu el putin, am impartasit din experiente si inapoi la drum. Am ajuns la Lake Arlington destul de tirziu. Camping-ul era ticsit cu rulote. Abia am gasit un metru patrat de iarba sa ne punem cortuletul. Mai nou site-urile sint amejate cu pietris, bune numai pentru rulote. Dispar si camping-urile in curind :- (. Nu aveau nici macar dusuri, s-apai o trebuit sa mergem sa ne spalam in lac ca eram toti prafuiti. In rest, bine ca a venit domnu sa ne incaseze taxa de $10 taman inainte sa ne culcam…
Christina Lake- Grand Forks- Midway
16 August 2006
Portiunea asta de drum pare mai bunicica. Pina la Grand Froks ne-am miscat relativ usor.
La Grand Forks ne-am dus la un supermarket si ne-am mai facut niste provizii sa nu fim prinsi prin salbaticie fara mincare. Nu cred ca este lucru mai nasol decit sa suferi de foame cind stii ca trebui sa faci efort. Psihic te obsedeaza. Chiar inainte de Grand Forks am vazut si caprioare - parca era Bamby Land!
Dupa Grand Forks est atit de mult nisip care devine enervant pentru ca bicicleta se impotmoleste incotinuu. Si cind ne gindim ca mai avem 60 de km pina la Midway! Nu stiu ce o fost in capul astora sa declare KVR traseu de biciclete??! Cu un mountain bike fara bagaje poate te-ai descurca dar cu tancurile noastre…ma enrviezzzz!!! Si apoi mai erau si animalele. Tot claxonam la fiecare colt sa speriem ursii. Animalele devin periculoase daca sint luate prin surprindere. Si tot asa cind pindeam sa nu apara ursul – dupa colt tacticoasa vine vaca…Nu ne venea sa credem in mijlocul padurii, 2 vaci! Peisajele erau superbe. La un moment dat pe traseu am dat peste o casuta, un fel de refugiu pentru ciclisti. Inca un tunel. Cind mai erau vreo 14 km pina la Midway am decis sa mai trecem si pe sosea (am gasit un loc unde traseul nostru se intersecta cu soseaua). Ce schimbare de ritm! In jumate de ora am fost la camping. Un camping tare linistit pe malul raului Kettle. A mai trecut o zi grea. A doua zi de dimi a venit ingrijitorul, ne-a salutat, a povestit cu noi si apoi a zis ca nici nu ne mai ia bani.
Portiunea asta de drum pare mai bunicica. Pina la Grand Froks ne-am miscat relativ usor.
La Grand Forks ne-am dus la un supermarket si ne-am mai facut niste provizii sa nu fim prinsi prin salbaticie fara mincare. Nu cred ca este lucru mai nasol decit sa suferi de foame cind stii ca trebui sa faci efort. Psihic te obsedeaza. Chiar inainte de Grand Forks am vazut si caprioare - parca era Bamby Land!
Dupa Grand Forks est atit de mult nisip care devine enervant pentru ca bicicleta se impotmoleste incotinuu. Si cind ne gindim ca mai avem 60 de km pina la Midway! Nu stiu ce o fost in capul astora sa declare KVR traseu de biciclete??! Cu un mountain bike fara bagaje poate te-ai descurca dar cu tancurile noastre…ma enrviezzzz!!! Si apoi mai erau si animalele. Tot claxonam la fiecare colt sa speriem ursii. Animalele devin periculoase daca sint luate prin surprindere. Si tot asa cind pindeam sa nu apara ursul – dupa colt tacticoasa vine vaca…Nu ne venea sa credem in mijlocul padurii, 2 vaci! Peisajele erau superbe. La un moment dat pe traseu am dat peste o casuta, un fel de refugiu pentru ciclisti. Inca un tunel. Cind mai erau vreo 14 km pina la Midway am decis sa mai trecem si pe sosea (am gasit un loc unde traseul nostru se intersecta cu soseaua). Ce schimbare de ritm! In jumate de ora am fost la camping. Un camping tare linistit pe malul raului Kettle. A mai trecut o zi grea. A doua zi de dimi a venit ingrijitorul, ne-a salutat, a povestit cu noi si apoi a zis ca nici nu ne mai ia bani.
Castlegar- Christina Lake
15 August 2006
Aud de dimineata un horcait puternic. Ma trezesc brusc, ii dau un ghiont la Mircea si ii zic IOI! du-te vezi.. o fi venit ursii la mincare. Isi ia lanterna bombanind, iese din cort si se uita. Intre timp cautam cu infrigurare spray-ul de ursi, cind il vad pe Mircea ca bufneste in ris…Nici urma de animal – Teddy (bear) sforaia linistit in cortul sau.
Ne-am culcat iar la loc ca a doua zi urma sa intram pe traseul KVR (traseu de biciclete pe o fosta cale ferata). Dimineata am luat micul dejun, am mai povestit cu Ted si Caroll (ei ramineau in Castlegar pentru inca o zi) si am pornit iarasi spre necunoscut. In drum spre noul nostru traseu am trecut peste un baraj impresionant si o fabrica de cherestea. Ne-am ratacit putin prin zona pina in sfirsit am gasit traseul. Portiunea aceasta mai avea inca sinele de la tren. Calitatea drumului era mediocra – mult pietris ascutit cum o fost calea ferata, nisip pe alocuri - ceea ce ne-a incetinit simtitor. Daca intr-o zi obisnuita pe sosea faceam in medie 100km, pe KVR 80 de km ar fi maximul.
Bineinteles ca in fix prima zi de KVR trebuia sa trecem prin cel mai lung tunel din traseu (916m). Pe linga ca era lung, mai era si curbat spre sfirsit, ceea ce crea intuneric deplin (am citit ghidul ala de l-am invatat pe derost!) Tunelul asta se numea Bulldog tunnel. Ca si pregatire psihologica, inainte de Bulldog am mai trecut prin doua tunele micute si aproape ca mi-a stat inima-n loc de groaza. Nici nu indrazneam sa ma gindesc cum voi supravietui prin Bulldog tunnel. Si iacata-l ca apare dupa colt… Negru, negru si lung si se auzea si ceva apa curgind pe pereti. Asta e! alta cale nu e de mers. Sintem doar noi doi in mijlocul salbaticiei si tre sa trecem prin tunel. Am intrat o data, am iesti – ii zic lui Mircea. Eu nu trec! Mircea, rabdator ca-n totdeauna nu-si perde cumpatul, asteapta doua minute, ma ia de mina si zice incetisor…Hai sa mai incercam o data, cu grija pe linga biciclete. Dupa citiva pasi ne afundam in intuneric deplin. Nu ma uit nici in stinga, nici in dreapta ci numai la raza de lumina chioara de pe jos. Incerc din rasputeri sa-mi opresc imaginatia de la faurirea a tot felul de scenarii catastrofice. Abia daca-mi vine sa respir si incercam sa glumim cu Mircea – Mi, pot respira? si el zice calm Nu stiu, ia incearca! Dupa o eternitate incepe sa se vada lumina de la capatul bulldogului. Imi vine sa fug de fericire!
Am trecut si de monstrul asta! Cu avint de fericire continuam sa pedalam sporovaind usurati despre nimicuri. La nici jumate de ora dupa iesirea din tunel ne intilnim cu un alt ciclist. Era mai grasunel, foarte prafuit – inclusiv pe fata, cu un tricou negru strimt pe el care avea imprimat (simbolic?) un schelete. De cum ne vede izbucneste ‘Oh God! People!!!’ si fata i se lumineaza cu un zimbet larg si incepe sa dea din maini ca un fluturas. Saracu era de 2 saptamini pe KVR si pina acuma nu vazuse decit ursi, cougari si serpi. Era asa de fericit ca ne vede si ca nu mai vorbeste singur. Ne-a dat adresa lui din Australia si ne-a invitat la el (Oh man, if you come to Australia drop by my place! I know these trips and I know what you’re going through).
Am mai vorbit putin si apoi ne-am despartit. Abia pe la 8 seara am ajuns la Christina Lake. Am gasit un camping cit se poate de nasol si scump. Proprietarul cica ne da o reducere ca sintem cu biciclete si in loc de $26 ne ia $25! Ce scirtar! Sintem atit de prafuiti si obositi, ca facem un dus, mincam ceva la repezeala si CULCAREA!
Aud de dimineata un horcait puternic. Ma trezesc brusc, ii dau un ghiont la Mircea si ii zic IOI! du-te vezi.. o fi venit ursii la mincare. Isi ia lanterna bombanind, iese din cort si se uita. Intre timp cautam cu infrigurare spray-ul de ursi, cind il vad pe Mircea ca bufneste in ris…Nici urma de animal – Teddy (bear) sforaia linistit in cortul sau.
Ne-am culcat iar la loc ca a doua zi urma sa intram pe traseul KVR (traseu de biciclete pe o fosta cale ferata). Dimineata am luat micul dejun, am mai povestit cu Ted si Caroll (ei ramineau in Castlegar pentru inca o zi) si am pornit iarasi spre necunoscut. In drum spre noul nostru traseu am trecut peste un baraj impresionant si o fabrica de cherestea. Ne-am ratacit putin prin zona pina in sfirsit am gasit traseul. Portiunea aceasta mai avea inca sinele de la tren. Calitatea drumului era mediocra – mult pietris ascutit cum o fost calea ferata, nisip pe alocuri - ceea ce ne-a incetinit simtitor. Daca intr-o zi obisnuita pe sosea faceam in medie 100km, pe KVR 80 de km ar fi maximul.
Bineinteles ca in fix prima zi de KVR trebuia sa trecem prin cel mai lung tunel din traseu (916m). Pe linga ca era lung, mai era si curbat spre sfirsit, ceea ce crea intuneric deplin (am citit ghidul ala de l-am invatat pe derost!) Tunelul asta se numea Bulldog tunnel. Ca si pregatire psihologica, inainte de Bulldog am mai trecut prin doua tunele micute si aproape ca mi-a stat inima-n loc de groaza. Nici nu indrazneam sa ma gindesc cum voi supravietui prin Bulldog tunnel. Si iacata-l ca apare dupa colt… Negru, negru si lung si se auzea si ceva apa curgind pe pereti. Asta e! alta cale nu e de mers. Sintem doar noi doi in mijlocul salbaticiei si tre sa trecem prin tunel. Am intrat o data, am iesti – ii zic lui Mircea. Eu nu trec! Mircea, rabdator ca-n totdeauna nu-si perde cumpatul, asteapta doua minute, ma ia de mina si zice incetisor…Hai sa mai incercam o data, cu grija pe linga biciclete. Dupa citiva pasi ne afundam in intuneric deplin. Nu ma uit nici in stinga, nici in dreapta ci numai la raza de lumina chioara de pe jos. Incerc din rasputeri sa-mi opresc imaginatia de la faurirea a tot felul de scenarii catastrofice. Abia daca-mi vine sa respir si incercam sa glumim cu Mircea – Mi, pot respira? si el zice calm Nu stiu, ia incearca! Dupa o eternitate incepe sa se vada lumina de la capatul bulldogului. Imi vine sa fug de fericire!
Am trecut si de monstrul asta! Cu avint de fericire continuam sa pedalam sporovaind usurati despre nimicuri. La nici jumate de ora dupa iesirea din tunel ne intilnim cu un alt ciclist. Era mai grasunel, foarte prafuit – inclusiv pe fata, cu un tricou negru strimt pe el care avea imprimat (simbolic?) un schelete. De cum ne vede izbucneste ‘Oh God! People!!!’ si fata i se lumineaza cu un zimbet larg si incepe sa dea din maini ca un fluturas. Saracu era de 2 saptamini pe KVR si pina acuma nu vazuse decit ursi, cougari si serpi. Era asa de fericit ca ne vede si ca nu mai vorbeste singur. Ne-a dat adresa lui din Australia si ne-a invitat la el (Oh man, if you come to Australia drop by my place! I know these trips and I know what you’re going through).
Am mai vorbit putin si apoi ne-am despartit. Abia pe la 8 seara am ajuns la Christina Lake. Am gasit un camping cit se poate de nasol si scump. Proprietarul cica ne da o reducere ca sintem cu biciclete si in loc de $26 ne ia $25! Ce scirtar! Sintem atit de prafuiti si obositi, ca facem un dus, mincam ceva la repezeala si CULCAREA!
Lockhart Beach – Castlegar
14 August 2006
Azi ne-am hotarit sa pedalam 104 km pina la Castlegar alaturi de Ted si Caroll. No acuma, Ted si Caroll nu sint cuplul de ciclist clasici. El are vreo 100kg (Mircea zice ca chiar mai mult…) ea e mai normala si amindoi au peste 50 de ani. In schimb pe bicicletea merg foarte bine. Putin mai greu pe dealuri dar au un ritm foarte bun. Spre deosebire de stilul nostru, ei nu se opreau de loc sa faca poze sau sa admire peisajul. Eu cu Mircea facem pauze scurte dar mai dese. Cu ei in schimb am facut o pauza mare la prinz (cind Ted a infulecat citeva sandwich-uri cu sunca) si apoi cam atit. Am traversat o parte din lacul Kootenay cu ferry-ul, apoi am trecut prin Nelson (abia a apucat Mircea sa faca o poza ca Ted si Caroll se faceau nevazuti si apoi iar trebuia sa-i prindem). Am ajuns in final la Castlegar si ne-am cazat . Seara am mincat mamaliga si cirnaciori prajiti si ei au facut un fel de totcatura cu macaroane – cam fara gust…
A doua zi urma sa intram pe un traseu doar de biciclete, amenajat pe urmele unei foste cai ferate (KVR = Kettle Valley Railbed). Scapam de trafic dar dam de alte problemute...cum ar fi starea pe alocuri proasta a traseului, animale salbatice si, deloc de neglijat, traversarea tunelelor in munti!!! Saraca inima me! Dupa cina Ted a inceput sa-mi povesteasca despre tunelele pe care aveam sa e intilnim pe drum (ei facusera deja traseul cu 5 ani in urma), cum animelele se duc sa se adaposteasca inauntru de caldura, etc. etc. etc. Cu capul plin de informatii folositoare si facatoare de vise linistite, la orele 9 tecute fixa am picat toti de somn si ne-am dus spre culcare.
Azi ne-am hotarit sa pedalam 104 km pina la Castlegar alaturi de Ted si Caroll. No acuma, Ted si Caroll nu sint cuplul de ciclist clasici. El are vreo 100kg (Mircea zice ca chiar mai mult…) ea e mai normala si amindoi au peste 50 de ani. In schimb pe bicicletea merg foarte bine. Putin mai greu pe dealuri dar au un ritm foarte bun. Spre deosebire de stilul nostru, ei nu se opreau de loc sa faca poze sau sa admire peisajul. Eu cu Mircea facem pauze scurte dar mai dese. Cu ei in schimb am facut o pauza mare la prinz (cind Ted a infulecat citeva sandwich-uri cu sunca) si apoi cam atit. Am traversat o parte din lacul Kootenay cu ferry-ul, apoi am trecut prin Nelson (abia a apucat Mircea sa faca o poza ca Ted si Caroll se faceau nevazuti si apoi iar trebuia sa-i prindem). Am ajuns in final la Castlegar si ne-am cazat . Seara am mincat mamaliga si cirnaciori prajiti si ei au facut un fel de totcatura cu macaroane – cam fara gust…
A doua zi urma sa intram pe un traseu doar de biciclete, amenajat pe urmele unei foste cai ferate (KVR = Kettle Valley Railbed). Scapam de trafic dar dam de alte problemute...cum ar fi starea pe alocuri proasta a traseului, animale salbatice si, deloc de neglijat, traversarea tunelelor in munti!!! Saraca inima me! Dupa cina Ted a inceput sa-mi povesteasca despre tunelele pe care aveam sa e intilnim pe drum (ei facusera deja traseul cu 5 ani in urma), cum animelele se duc sa se adaposteasca inauntru de caldura, etc. etc. etc. Cu capul plin de informatii folositoare si facatoare de vise linistite, la orele 9 tecute fixa am picat toti de somn si ne-am dus spre culcare.
Yahk – Lockhart Beach
13 August 2006
Azi am inceput sa urcam de-a lungul lacului Kootenay. Am trecut prin Creston – un orasel tare fain plin cu standuri de fructe unde ne-am indopat cu de toate. Drumul serpuia de-a lungul lacului si peste tot erau case de vacanta si plaji. Intr-o localitate mica – Sirda – am intrat intr-un magazin din-ala vechi (ceva de genul unei cooperative satesti cu dusumele de lemn ce miros a motorina) plin cu de toate, de la mincare la greble si haine naspa.
La un moment dat pe drum am vazut citeva tufe cu mure de toata frumusetea. Ne-am orpit si am infuelcat pe rupte si am umplut si vreo trei sticle pentru mai tirziu.
La campsite – o alta surpriza- ne-am reintilnit cu Ted si Caroll (un cuplu mai in virsta care fac acelasi traseu ca si noi). Ne-am mai intilnit cu ei de vreo doua ori in munti si acum - chiar neasteptat! - aici. Ce fain! Ei stateau la un alt campsite asa ca dupa discutiile si mirarile de rigoare ne-am dus sa ne inregistram si sa facem un dus. Am dat la receptie de un tantalau de copchil enervant de vreo 14 ani care habar n-avea ce face. Il intrebam cit costa un site pe noapte si ne raspunde pe un ton intrebator…$12?? OK, apoi intrebam daca sint dusuri – da, zice el, urci pe dealu ala si sint acolo. Bun ma duc acolo, usa incuiata. Cobor…imi zice ca a uitat ca-i incuiat si ca trebuie sa-mi dea cheia. Imi venea sa-i dau cu bicicleta-n cap. Apoi Mircea intreba daca au Wireless Internet. Zice ca da, doar pornesti computerul. Bun, mergem sa aducem computerul, Mircea il porneste si bineinteles ca ne trebuia parola! Coboara iar jos la cretin si cere parola. Oh, a uitat de parola. De data asta, cu computerul nu-mi mai venea sa-i dau in cap…da cu un pietroi de ce nu!
Azi am inceput sa urcam de-a lungul lacului Kootenay. Am trecut prin Creston – un orasel tare fain plin cu standuri de fructe unde ne-am indopat cu de toate. Drumul serpuia de-a lungul lacului si peste tot erau case de vacanta si plaji. Intr-o localitate mica – Sirda – am intrat intr-un magazin din-ala vechi (ceva de genul unei cooperative satesti cu dusumele de lemn ce miros a motorina) plin cu de toate, de la mincare la greble si haine naspa.
La un moment dat pe drum am vazut citeva tufe cu mure de toata frumusetea. Ne-am orpit si am infuelcat pe rupte si am umplut si vreo trei sticle pentru mai tirziu.
La campsite – o alta surpriza- ne-am reintilnit cu Ted si Caroll (un cuplu mai in virsta care fac acelasi traseu ca si noi). Ne-am mai intilnit cu ei de vreo doua ori in munti si acum - chiar neasteptat! - aici. Ce fain! Ei stateau la un alt campsite asa ca dupa discutiile si mirarile de rigoare ne-am dus sa ne inregistram si sa facem un dus. Am dat la receptie de un tantalau de copchil enervant de vreo 14 ani care habar n-avea ce face. Il intrebam cit costa un site pe noapte si ne raspunde pe un ton intrebator…$12?? OK, apoi intrebam daca sint dusuri – da, zice el, urci pe dealu ala si sint acolo. Bun ma duc acolo, usa incuiata. Cobor…imi zice ca a uitat ca-i incuiat si ca trebuie sa-mi dea cheia. Imi venea sa-i dau cu bicicleta-n cap. Apoi Mircea intreba daca au Wireless Internet. Zice ca da, doar pornesti computerul. Bun, mergem sa aducem computerul, Mircea il porneste si bineinteles ca ne trebuia parola! Coboara iar jos la cretin si cere parola. Oh, a uitat de parola. De data asta, cu computerul nu-mi mai venea sa-i dau in cap…da cu un pietroi de ce nu!
Skookumchuck – Yahk
12 August 2006
Adica venim de la Skchmk.. si ne indreptam spre Yahk. La domeniul nume de localitati…no comment J
Azi am parcurs cea mai mare distanta de pina acum intr-o singura zi (121km).
Traficul a fost infernal ceea ce a contribuit la acumularea oboselii. Stai si te crucesti la tonele de lucruri pe care le cara lumea in vacanta. Se incepe cu o masina mare (truck sau 4*4, cel putin) la care se ataseaza o casa remorca imensa. Dupa aceea urmeaza agatate bicicletele de rigoare (vezi doamne lumea e activa … numai ca ma uit chiar acum in jurul meu si nici macar unul nu s-a sinchisit macar sa le dea jos de pe masina – cine stie ? o fi ramas acolo de anul trecut). Bun…dupa biciclete urmeaza la rind barca. No, inchipuie-ti ca-n alea 5 secunde jumate pina se perpeleste cirnatu la perfectie pe ambele parti – daca ai chef sa te plimbi cu barca? sau cu bicicleta? (…mmm alta data cu bicicleta ca-i prea mult efort) sau si mai bine sa tragi o tura cu masina mica de oras care vine atasata de obicei dupa barca?! Si uite asa trec sute de cirnati din astia cu 120 km pe ora pe linga tine. Macar de n-ar avea viteza asta. Toti se holbeaza la noi – cum adica avem doar 4 paniere si acolo ne sint TOATE lucrurile de care avem nevoie! Normal, ca incredibil.
Si, ca o paranteza, tot din placerile ciclismului de lunga distanta...e nasol sa trebuiasca sa urci dealuri intr-un trafic infernal, cind tu te chinui 7/8 la ora si truck-urile imense trec cu 120 la citiva centimetri de tine. Curentul pe care-l produc aproape ca ne destabilizeaza iar caldura de la pavaj cu caldura si fumul de la tevile de esapament combinate devin insuportabile.
In fine, din cirnat in cirnat am ajuns si la Yahk. Un oras fantoma din care cea mai vizibila constructie erau niste vagoane de marfar – care in timpul zilei pareau parasite si un birt. Am gasit si campingul (a devenit cuvintul meu preferat seara..) si ne-am instalat. Cum ne-am bagat in cort a inceput Yahk-ul sa se trezeasca la viata. Adica au inceput marfarele sa circule si sa fluiere de ni se zguduiau timpanele – asta pret de vreo citeva minute ca apoi am tras un ris pe cinste si am adormit bustean (ce fac 121 de km de ciclism nici marfarele nu desfac).
Adica venim de la Skchmk.. si ne indreptam spre Yahk. La domeniul nume de localitati…no comment J
Azi am parcurs cea mai mare distanta de pina acum intr-o singura zi (121km).
Traficul a fost infernal ceea ce a contribuit la acumularea oboselii. Stai si te crucesti la tonele de lucruri pe care le cara lumea in vacanta. Se incepe cu o masina mare (truck sau 4*4, cel putin) la care se ataseaza o casa remorca imensa. Dupa aceea urmeaza agatate bicicletele de rigoare (vezi doamne lumea e activa … numai ca ma uit chiar acum in jurul meu si nici macar unul nu s-a sinchisit macar sa le dea jos de pe masina – cine stie ? o fi ramas acolo de anul trecut). Bun…dupa biciclete urmeaza la rind barca. No, inchipuie-ti ca-n alea 5 secunde jumate pina se perpeleste cirnatu la perfectie pe ambele parti – daca ai chef sa te plimbi cu barca? sau cu bicicleta? (…mmm alta data cu bicicleta ca-i prea mult efort) sau si mai bine sa tragi o tura cu masina mica de oras care vine atasata de obicei dupa barca?! Si uite asa trec sute de cirnati din astia cu 120 km pe ora pe linga tine. Macar de n-ar avea viteza asta. Toti se holbeaza la noi – cum adica avem doar 4 paniere si acolo ne sint TOATE lucrurile de care avem nevoie! Normal, ca incredibil.
Si, ca o paranteza, tot din placerile ciclismului de lunga distanta...e nasol sa trebuiasca sa urci dealuri intr-un trafic infernal, cind tu te chinui 7/8 la ora si truck-urile imense trec cu 120 la citiva centimetri de tine. Curentul pe care-l produc aproape ca ne destabilizeaza iar caldura de la pavaj cu caldura si fumul de la tevile de esapament combinate devin insuportabile.
In fine, din cirnat in cirnat am ajuns si la Yahk. Un oras fantoma din care cea mai vizibila constructie erau niste vagoane de marfar – care in timpul zilei pareau parasite si un birt. Am gasit si campingul (a devenit cuvintul meu preferat seara..) si ne-am instalat. Cum ne-am bagat in cort a inceput Yahk-ul sa se trezeasca la viata. Adica au inceput marfarele sa circule si sa fluiere de ni se zguduiau timpanele – asta pret de vreo citeva minute ca apoi am tras un ris pe cinste si am adormit bustean (ce fac 121 de km de ciclism nici marfarele nu desfac).
Tuesday, August 15, 2006
Subscribe to:
Posts (Atom)