El mundo que nunca duerme (oamenii care nu dorm niciodata)

Asa se poate descrie prima noastra noapte in Mendoza (Argentina), unde am ajuns ieri pe la ora 17. Mai intai ne-au intimpinat puhoaie de apa care realmente au inundat strazile. Plouase toata ziua (prima ploaie dupa 3 luni de zile si noi tocmai in ziua aceea ne nimeream!) strazile se transformasera in rauri, masinile erau scufundate pina deasupra rotilor in apa. Cu chiu cu vai masina care ne ducea la hotel a reusit sa navigheze prin apele dezlantuite. A mai plouat vreo doua ore si spre seara s-a inseninat si apele s-au retras rapid. Pe la 10 seara totul revenise la normal, astfel incit atunci cind au sosit Claudiu si Fernando nu mai era nici urma din potopul anterior.

Pe la 12 noaptea dam si noi sa ne culcam. Pentru cele doua zile pe care vrem sa le petrecem in Mendoza am inchiriat un mic apartament care spre bucuria noastra (initiala) era drept in centru. Noaptea s-a lasat si galagia de pe strada raminea infernala. Treceau masini zgomotoase, oamenii se strigau, radeau, se bateau, se impacau. O nebunie neobosita care parea ca se inteteste cu cit inaintam spre creierii diminetii.

Abia a doua zi am aflat ca oamenii aici dorm in timpul zilei, adica de la 2-5 cind totul e inchis (in afara de berarii, se intelege). Doar sintem in America de Sud, totul e fascinant de invers : si anotimpurile si obiceiurile si oamenii cu capul in jos.