Saturday, February 17, 2007
Buenos Aires, despartirea si reintoarcerea
Oricit de trist ai fi, cind ajungi in Buenos Aires uiti de toate! Acest superb oras, plin de viata, de energie, de muzica ne-a readus zimbetul pe buze. Din pacate aici aveam sa ne separam drumurile pentru o perioada : Mircea continua aventura in Noua Zeelanda iar eu trebuie sa ma intorc la scoala.
In BA am petrecut ultimele doua zile in America de Sud. Ce loc perfect sa-ti iei ramas bun de la fascinanta lume sud-americana (……dar nu si de la Mircea :(!
De cind m-am intors toata lumea intreaba : Cum a fost in America de Sud? La o asemenea intrebare vaga nu pot sa raspund decit la fel de vag : Frumos! Atunci se incearca intrarea in detalii : Cum a fost in Bolivia (de exemplu)? La fel de vag… Experientele pe care le-am trait in aceasta calatorie au fost atit de bogate pentru noi! Incepind cu aterizarea in Cuzco si fiind intimpinanti la iesirea din aeroport de o peruanca imbracata traditional care vindea bomboane de coca (am si cumparat :), ne-am dat seama ca sintem pe puctul de a incepe o calatorie inedita. Am descoperit frumusetea unor tari si a unor oameni despre care nu stiam aproape nimic. In Peru ne-au impresionat Machu Picchu iar zielele petrecute pe insulele de pe lacul Titihaha nu vor fi usor de uitat (nu-i asa Mircea?). Am savurat fiecare clipa petrecuta in superba Bolivie. La Paz-ul, chiar daca intimidant la intrare, ne-a cucerit iremediabil.
Cind am intrat in Chile am simtit imediat ca revenim in lumea de vest: reguli stricte la vama, oameni mai rigizi si formali, drumuri perfecte pline de semne... Si chiar daca dupa standardele tuturor acesta ar fi un lucru desirabil, un sentiment inexplicabil de tristete ne-a cuprins. Era ca si cum calatoria se sfirsea intr-un fel...ca si cum ma intorc acasa desi fizic sint atit de departe. Bineinteles ca dupa citva timp am descoperit si originalitatea spiritului Chilean.
Cred ca acum este inca momentul de a vizita America de Sud. Si zic ‘inca’ pentru ca incet (dar sigur) vom fi toti bine imbracati in aceleasi haine, toti vom minca aceleasi lucruri si trai in case identice. Si apoi preturile sint inca foarte acceptabile (exceptie facind Torres del Paine si orice este mai la sud de Puerto Williams : Cabo de Horno, Antartica).
Aici se incheie acest capitol…Asi es la vida! Ne revedem la jumatatea lui aprilie cind ma reintilnesc cu Mircea si continuam aventura in doi. Mi..ma astepti, bine?
Léka nošt everybody!
Un incident neplacut din calatorie
A avut loc in Mendoza, chiar in centrul orasului pe o strada pietonala. Stateam pe o bancuta amindoi. Eu scriam ceva la laptop in timp ce Mircea s-a ridicat putin de pe banca si s-a dus 2 metri mai incolo la un chiosc de ziare. Numai bine ca niste hoti – care aveau ochii pe noi de ceva timp – au profitat de ocazie si au inhatat pe nesimtite rucsacul lui Mircea. Nici nu stim exact cind s-a intimplat dar – gindindu-ma in retrospectiva – banui momentul. In timp ce eu scriam de zor un mesaj pe laptop un tip vine la mine si-mi vira sub ochi niste CD-uri goale si baguie ceva ca daca nu vreau sa cumpar. Ii spun ca nu si apoi dispare. N-am bagat in seama gestul lui (mai ales ca e plin de din-astia care vind tot felul) doar cind a revenit Mircea vad ca rucsacul lui nu mai este pe banca. Sigur erau 2 hoti : unul mi-a distras atentia iar celalat a furat rucsacul. In rucsac erau pasaportul, haine de ciclism, niste carduri de memorie foto si vreo 60 de dolari. Faza este ca hotul nici macar nu s-a ales cu mare lucru in afara de bani. Acuma noi trebuie sa alergam la consulat, sa platim un nou pasaport, Mircea sa-si cumpere alte haine de ciclism…in timp ce pasaportul si lucrusoarele lui zac nefolosite pe undeva. E asa un sentiment groaznic sa te simti furat! Dar este si asta o lectie : trebuie avut mai mare grija cu lucrurile si avut mai putina incredere in oameni.
Ne-am dus apoi la politie si am raportat incidentul. La 6 seara ne-am imbarcat foarte intristati in autobuzul spre Buenos Aires.
El mundo que nunca duerme (oamenii care nu dorm niciodata)
Asa se poate descrie prima noastra noapte in Mendoza (Argentina), unde am ajuns ieri pe la ora 17. Mai intai ne-au intimpinat puhoaie de apa care realmente au inundat strazile. Plouase toata ziua (prima ploaie dupa 3 luni de zile si noi tocmai in ziua aceea ne nimeream!) strazile se transformasera in rauri, masinile erau scufundate pina deasupra rotilor in apa. Cu chiu cu vai masina care ne ducea la hotel a reusit sa navigheze prin apele dezlantuite. A mai plouat vreo doua ore si spre seara s-a inseninat si apele s-au retras rapid. Pe la 10 seara totul revenise la normal, astfel incit atunci cind au sosit Claudiu si Fernando nu mai era nici urma din potopul anterior.
Pe la 12 noaptea dam si noi sa ne culcam. Pentru cele doua zile pe care vrem sa le petrecem in Mendoza am inchiriat un mic apartament care spre bucuria noastra (initiala) era drept in centru. Noaptea s-a lasat si galagia de pe strada raminea infernala. Treceau masini zgomotoase, oamenii se strigau, radeau, se bateau, se impacau. O nebunie neobosita care parea ca se inteteste cu cit inaintam spre creierii diminetii.
Abia a doua zi am aflat ca oamenii aici dorm in timpul zilei, adica de la 2-5 cind totul e inchis (in afara de berarii, se intelege). Doar sintem in America de Sud, totul e fascinant de invers : si anotimpurile si obiceiurile si oamenii cu capul in jos.
Inapoi in Santiago de Chile
De la Puerto Montt am laut pe 1 februarie seara un autobuz la Santiago de Chile. Am ajuns pe 2 dimineata in Terminal Borja unde ne-au intimpinat Claudiu si Fernando. Fernando este un chilean care a trait 14 ani in Romania inainte de revolutie. De fapt in Santiago exista un grup de chilieni care au trait in Romania si care se intilnesc periodic. E asa de fain cum vorbesc romaneste. Aproximativ 3000 de chilieni au cerut azil politic in Romania in momentul in care Pinochet a luat puterea in Chile.
Santiago este un oras foarte frumos cu un puternic fler european. Cladiri si biserici impunatoare, o viata culturala foarte boagata.
Weekendul trecut am fost 2 zile si o noapte la Vina del Mar si Valparaiso – un fel de Mamaia de la noi. Am fost si la plaja si am descoperit cu stupoare ca nu ma mai incinta deloc statul la soare. Seara am iesit la un restaurant si am mincat un peste super (i-a placut chiar si lui Mircea care gusta asa ceva peste foarte rar).
Vom mai sta o zi sau doua in Santiago dupa care ne indreptam spre Buenos Aires de unde am eu avionul.
Wednesday, February 14, 2007
Punta Arenas – Puerto Montt
A doua zi de dimineata am debarcat in Punta Arenas (30 ian). Ne-am cazat la acelasi Hostal ca data trecuta. Zborul nostru spre Peurto Montt era tocmai pe 4 februarie asa ca ne-am dus la agentia de zbor si am reusit sa schimbam zborul pentru 31 ianuarie. In Puerto Montt am mai stat 2 zile si ne-am plimbat putin prin pitorescul orasel pescaresc. Ce ne-a intristat cel mai mult in tarile dezvoltate a fost numarul urias de copii obezi. Efectiv puteai sa-i numeri pe degete pe cei care aratau cit de cit normal. Si nu numai asta, dar majoritatea erau cu inghetata, ciocolata sau biscuitii in mina. Fenomenul a devenit ingrijorator si la foruri mai inalte : am vazut o reclama la inghetata pe care era un mesaj de genul ‘a se consuma cu moderatie’ – mesaje pina acum limitate la alcol sau tigari. Un alt semn de bunastare este si aparitia - incet, incet - a naspeturilor de hotele americane – Holiday Inn sau Best Western. Aceste ‘bijuterii arhitecturale’ in momentul in care sint trintite schimba orice peisaj – oricit de pitoresc ar fi - intr-o mica america. Cine mai are nevoie de hotelase micute si cochete, adapostite in vechi case pescaresti cind poti sa te lafai in camere stas la Holiday Inn si sa te simti de zici ca nici n-ai parasit america? Asta este, peste citiva ani (si nu foarte multi se pare) calatoritul in alte parti va deveni un pleonasm...de ce sa calatoresti cind peste tot este la fel.
Dar m-am luat putin cu vorba in general…pentru ca Puerto Montt este departe de a-si fi pierdut tipicul traditional. In piata Angelmo te tirguiesti pentru somon si alte sute de feluri de pesti si fructe de mare tot asa cum se facea cu zeci de ani in urma…nici mirosurile nu s-au schimbat : )
Sunday, February 11, 2007
Thursday, February 08, 2007
Cu vaporul militar
Monday, February 05, 2007
Puerto Williams
A doua zi ne-am dus intr-o mica excursie prin muntii din jur. De la Puerto Williams se pleaca pe un traseul aproape nemarcat aproape nemarcat de 5 zile (trebuie sa ai la tine busola sau GPS) care se numeste Dientes de Navarrino. Am urcat si noi pina pe virful unui deal sa admiram muntii din jur. Sint intr-adevari superbi! Seamana putin cu Dintii Morarului din Bucegi. Spre seara ne-am intors obositi, am pregatit cina si ne-am culcat ca si gainile pe la 9 seara. Tot cu noi in casa era cazat si un pustan englezoi care literalmente statea in fata televizorului de la 8 dimineata pina la 12 noaptea. Facea un fel de voluntariat la un parc din zona timp de 3 luni de zile. Desi era deja de 2 luni in Puerto Williams nu vorbea nici un cuvint in spaniola – pai, ce-ti trebuie spaniola cind filmele pe HBO sint in engleza??! Saraca gazda era deja exasperata ca nu se putea intelege nicicum cu el. Tot incerca sa-i mai spuna cite un cuvint, dar el raminea la toate rece.
Si uite asa am mai ramas o zi in Puerto Williams, oraselul linistit de la capatul lumii. Fiind Duminica gazda noastra draguta ne-a invitat la masa de prinz. A mai venit o familie din oras si ne-am lansat in tot felul de discutii despre Chile si tarile de unde venim noi. E asa de interesant sa vezi ca discutiile in jurul mesei decurg la fel, fie ca esti in Patagonia, in Bruxelles sau la Dudestii Vechi. Inevitabil se ajunge la fraze de genul ´doar noi chilenii´ sau ´noi francezii´ sau ´noi romanii´ sintem asa si pe dincolo, fara sa ne dam seama ca de fapt tot asa cum sintem noi, sint si oamenii din coltul opus al lumii. De aceea cind aud fraze de genul ‘doar la noi la romani se intimpla asta si asta…’ imi vine sa zic …bine, bine lasa…am mai auzit acelasi text cu 'aceleasi caracteristici unice' si la francezi si la chileni si la cubanezi si la etc., etc.
Si uite asa din vorba-n am ajuns sa povestim si de problema noastra cu transportul spre Ushuaia sau inapoi spre Punta Arenas. La care Ivan ne spune ca ar fi o posibilitate sa mergem cu un vas al armatei chilene inapoi spre Punta Arenas. Imediat am primit cu draga inima! In citeva minute a dat niste telefoane si s-a rezolvat. In ziua urmatoare la ora 9 :30 trecute fix urma sa ne prezentam la debarcaderul armatei. Si uite asa incepi sa crezi in destin…
Despre inedita calatorie care urmeaza va voi povesti mai incolo.
Restul zilei am petrecut-o cu englezoiul, care – si-a calcat pe inima si pe programul TV- si ne-a dus sa ne arate gradina botanica unde 'voluntariaza'.