Uros, Amantani, Taquile

Pe aceste insule am petrecut 2 zile absolut de vis, in care am savurat fiecare clipa, in care mi se pare ca am trait o vesnicie. Nu credeam ca mai exista locuri pe aces pamint in care traditiile sa se pastreze atit de frumos si de natural.
Imi e greu sa recunosc dar insula Amantani mi-a vorbit in mai multe voci chiar decit Mahu Picchu. Machu Picchu sint niste ruine, totul e inghetat si fara viata, e distant – desi incercam din rasputeri nu puteam sa-mi inchipui cum trebuie sa fi fost viata intre acei munti. La Amantani am stat cu o familie localnica, am simtit o frintura din viata lor simpla si in ton cu natura. Am vazut cit de frumos se poate trai si altfel!
Dar inainte de a debarca in Amantani, am vizitat insulele plutitoare Uros. Aceste insule au fost construite de localnici din stuf pentru a fugi pe lacul Titihaha de invazia spaniola. Viata pe aceste imense plute de stuf este grea. Acesti oameni traiesc doar de pe urma turistilor, nu pot cultiva nimic iar numarul de animale pe care-l pot creste este foarte mic. In jur de 3, 4 familii traiesc pe o insula iar tinerii, din pacate, sint fortati sa mearga sa lucreze la oras si majoritatea ramine acolo. Totusi a fost impresionant sa vedem barci trainice construite din stuf, casute din stuf si insula in sine – un strat imens din stuf.
Apoi am luat vaporasul si timp de 2 ore am plutit in linistea superbului lac Titihaha. Spre dupamasa am ajuns la insula Amantani. Ne-au intimpinat inca de departe terasele suspendate in care locuitorii insulei cultiva cartofi, porumb. Tarancutele in portul lor colorat coborau din toate partile insulei sa ne intimpine la debarcader. Am intilnit-o pe Rosa la casa careia urma sa stam. Rosa vorbea quechua si foarte putina spaniola. In ciuda virstei inaintate, urca sprintena urcusurile abrupte spre casuta ei. Sincer, abia ma puteam tine dupa ea. Nu stiu daca e de vina altitudinea (3800 m) combinata cu ramasitele racelii pe care am avut-o cum am ajuns in Peru – dar simteam ca mi se taie rasuflarea (...sau poate era frumusetea peisajului de vis din jurul nostru :)). Cu mine si cu Mircea mai era o americanca tinara (de vreo 18 ani) care calatorea timp de jumatate de an singura in America de Sud – acesta a fost cadoul pe care si l-a oferit la terminarea liceului. Toti trei am avut placerea sa cunoastem si restul familiei : Roberta (fiica de 15 ani a Rosei) si cei 3 frati ai ei. Tatal lor a murit acum 7 ani. S-a nimerit ca in acea zi sa fie ziua de nastere a Robertei. Cel mai comic a fost sa ne imbracam in portul popular si sa mergem la petrecerea organizata la camin. Nefiind curent pe insula, la petrecere a venit formatia locala si am avut parte de un concert de muzica traditionala peruana live. Am dansat cu totii pina s-a ridicat praful!
A doua zi, cu mare parere de rau mi-am luat ramas bun de la Amantani si oamenii ei minunati. Acesti oameni ne-am primit in viata lor cu simplitate si naturalete, ca si cum am fi fost vechi prieteni.
Ultima insula vizitata a fost Taquile. Oamenii pe aceasta insula sint mai traditionali decit cei de pe Amantani. De exmplu, turistii nu pot dormi pe insula. Este o comunitate mai mica (3000 de locuitori) si mai strinsa decit in Amantani (in jur de 4000 de locuitori). Insula in schimb este la fel de frumoasa iar locuitorii ei in portul local par frinturi dintr-o alta lume.
Spre seara ne-am reintors in Puno a carui vacarm neobosit – plin de oameni, masini care clasoneaza in loc sa frineze, triciclete care nici nu claxoneaza nici nu frineaza ci intra oblu-n tine – mi s-a parut infiorator. Asa ca a doua zi de dimineata ne-am urcat pe biciclete si am mers pina la statia de autobuz si am laut un autobuz spre La Paz, Bolivia.