Machupicchu (II)

- adica, de data aceasta de-adevaratelea.

Ziua buna incepe de dimineata si am reusit sa ne trezim la 4:30 si sa iesim de pe usa la 4:45. Din pacate o raceala de care trag de mai mult de o saptamina se pare ca a atins apogeul azi : nas infundat, durere de cap si de git. Totusi ne-am abitionat sa urcam pe jos pina la ruine, in loc sa luam autobuzul (ne de alta dar cred ca mi s-ar fi facut un rau groaznic pe serpentinele acelea). Traseul, mai mult un sir nesfirsit de scari, a durat aproape 2 ore. Am urcat pieptis un munte inalt si abrupt (cind te uitai de departe nici nu-ti inchipuiai ca asa ceva se poate face cu piciorul liber) – dar cam toti muntii din zona asta sint asa. Deoarece nu ma simteam complet in forma, l-am urcat incetisor, cu multe pauze. Am ajuns totusi pe la 6:30, chiar inainte sa descinda puhoiul de turisti (in medie, in jur de 1000/zi!). Astfel am avut timp sa ne bucuram in orele linistite ale diminetii de frumusetea enigmatica ale ruinelor Machupicchu. Si nu spun enigmatica doar ca e un cuvint frumos, ci intr-adevar se cunosc foarte putine lucruri despre aceasta asezare. In primul rind nici nu se stie exact cind a fost construita – cindva intre anii 1100 si 1500 dupa Cristos. Deasemenea, nici nu se stie exact cum se numea asezarea – Machupicchu insemnind doar ‘Muntele Mic’. Cu toate astea, nu poti sa nu ramai fermecat de armonia teraselor suspendate, de maretia templului Soarelui, al Condorului, al templului Tres Ventanas. Am urcat apoi si pe Wayapicchu, unde era casa preotului. Urcusul a fost foarte abrupt dar privelistile spectaculoase si ametitoare spre Machupicchu au meritat fiecare pas si efort. Si raceala mea enervanta se pare ca a uitat sa ma chinuie – dar si-a amintit apoi repede imediat ce-am coborit. Si vorbind de coborit – sa zicem ca la urcare te uiti mai mult in sus si nu in jos si nu-ti dai seama de cit de abrupt e traseul – dar la coborire a trebuit sa folosesc mai mult tehnica ‘fundului adeziv’. Mare noroc ca nu a plouat! Ajungind inapoi la Machupicchu ne-am odihnit putin pe o terasa si am admirat maretia peisajului din jur. Am facut cred ca vreo 100 de poze, si-mi va fi tare greu sa aleg doar citeva pentru voi.
La coborire spre Agua Caliente, iarasi ne-am intilnit cu frantuzoaicele cele tinerele si de data asta am avut prilejul sa discutam mai pe indelete. Sint surori, au putin peste 20 de ani si au pornit in descoperirea Perului pentru 2 luni. Foarte curajoase avind in vedere ca la virsta aceea nici nu ma gindeam la asa ceva.
Imediat ce-am ajuns in Agua Caliente am cautat ceva de mincare ca eram deja lihniti de foame. Am refuzat sa mergem la restaurantele turistice si am intrat intr-un restaurantel modest pe care l-am ales pentru ca era plin de peruani. Un meniu costa 5 soles (US$ 1.50) de persoana si am comdata 2 de data aceasta (meritam dupa efortul depus :). Am primit fiecare o supa gustoasa (desi nu puteam recunoaste toate legumele :). Pentru felul 2: Mircea a comadat un pui (adica ‘pollo’ – singurul cuvint pe care-l cunostea din meniu) iar eu oua ochiuri (a fost mai mult din nimereala ca nu prea am inteles ce ne spunea chelnerita – in orice caz, cu ocazia aceasta am invitat si cum se spune la ou: ‘huevo’). Trebuie insa sa va spun ca mincarea a fost foarte gustoasa.
Si astazi, pentru prima zi, pot spune ce ne-am simtit ‘peruani’ : am urcat pe jos impreuna cu peruanii (nu-si permiteau sa dea 12 dolari pe nenorocitul de autobuz) si am mincat cot la cot cu localnicii (chiar daca la inceput ne-au adresat niste priviri curioase :).
Hasta la vista amigos!