Huayna Potosi

Scuze Retezatului, Alpilor Austrieci si muntilor Stincosi din B.C., dar panorama oferita de Coridllera Anzilor de la Campo Alto (5200m) a fost de departe cel mai impresionant peisaj montan ce mi-a fost dat sa-l vad pana acum!

Am ajuns in creierii muntilor fara sa ne dam nici noi doi seama cum... Pregatiti de fapt pentru ciclism si deloc pentru escalada pe gheata, am intrat mai mult de plictiseala intr-o agentie de excursii de munte (care se si numea, culmea!, Huayna Potosi). Mircea tot citise de Huayna Potosi (6088 m.) cum ca ar fi unul dintre virfurile la peste 6000 de m. cel mai usor de escaladat si cocheta mai in gluma mai in serios cu ideea sa ne incercam si noi norocul.

Domnita de la agentie ne-a explicat in ce consta excursia de trei zile si de ce echipament avem nevoie (noi nu aveam absolut nimic, nici macar rucsaci!) si la sfirsit ne intreaba direct :

- Mergeti maine sau poimaine??

Am verficat vremea si am confirmat pe un ton timid...

-Maine atunci... (in gindul nostru : Doamne, in ce ne bagam??!)

In pretul de $130/ persoana erau incluse :

- transportul pina la cabana Huayna Potosi si inapoi la La Paz

- toate mesele pentru 3 zile

- ghid

-tot echipamentul (bocanci, coltari, pioleti, rucsaci, geci si pantaloni, manusi, etc.)

- o lectie de catarare pe gheata.

In prima zi ne-am dus eu, Mircea si ghidul Lorenzo (care, a propos, nu vorbea decit spaniola si Aymara) si am invatat sa folosim pioletii si coltarii pe un ghetar. Nu-mi venea sa cred ca ne lasa sa ne urcam pe un ghetar abrupt fara nici o asigurare – Mircea a si picat de 2 ori iar eu incremeneam de cite ori il vedeam alunecind in jos.

A doua zi am pornit spre ultimul refugiu inainte de virf, Campo Alto – 5200 m. Aceasta parte a traseului a fost pentru mine un chin. Din cauza altitudinii nu puteam respira, stomacul imi era in noduri si simteam ca fiecare pas imi stoarce si ultima picatura de energie (...Maci, acuma inteleg ce-ai simtit cind ai urcat Mont Blanc-ul!!). Mi-am dat seama ca nu eram pregatita pentru acest efort la aceasta altitudine. Ma opream la fiecare 10 pasi si cautam cu disperare o gura de aer. Bineinteles, ca cea mai stincoasa si alunecoasa portiune a fost chiar inainte de Campo Alto.

Si astfel a trebuit sa iau o decizie foarte grea : sa pornim amindoi cu ghidul la 12 noaptea si sa facem tot ce putem cu sanse minime de a atinge virful (in caz ca unul din noi nu mai putea inainta, ne intorceam amindoi) sau sa-l las pe Mircea sa plece cu ghidul cu sanse aproape sigure sa reuseasca. Avind in vedere ca pauzele dese (singura modalitate de a-mi reincarca plaminii cu aer si de a putea continua) erau imposibile din cauza frigului, am decis sa-i las pe ei doi sa plece. Asa ca am ramas singura in plapindul refugiu de tabla in creierii Boliviei si ai noptii la – oricum – impresionanta altitudine de 5200m.

Mircea si ghidul au iesit pe usa la 12 noaptea fix si i-am urmarit pina s-au pierdut in noapte. Daca totul decurgea cum trebuie, ar fi trebuit sa se intoarca in jur de 7-8 dimineata. Pe la 4 dimi am iesit din refugiu – mai mult ca sa incerc sa vomit si sa iau putin aer – si am fost surprinsa de frumusetea locului divin in care ma aflam. Stelele pareau atit de aproape si dintr-o ceata alburie ieseau piscuri inzapezite ca niste metereze ale unei cetatui uriase. Era asa o liniste in aer si nu ma mai puteam satura de atita frumusete! Cind mi-au inghetat picioarele si mainile am decis sa reintru in tristul refugiu de tabla. Cred ca am adormit vreo 2 ore, caci cind m-am trezit soarele ardea pe cer si se facuse cam 6:30. Mi-am zis ca daca nu s-au intors pina acum, trebuie sa fi ajuns pe virf si o bucurie imensa mi-a invadat sufletul. Macar sa reuseasca el si eu sa traiesc restul aventurii din povestile lui.

Traseul avea doua portiuni mai dificle. Un perete de 40 de m. abrupt care trebuie catarat si ultima portiune de 230 de m. chiar inainte de virf. In rest era mai mult mers prin zapada si ocolit de crevase.

In jurul orei 7 am lasat usa de la refugiu deschisa ca sa-i aud venind. Pe la 7 :30 aud un clantanit de coltari si imediat ies afara. Se intorceau amindoi cu o oboseala crunta pe fata, ca niste osteni de la lupta. Ghidul era in fata si l-am intrebat :

- El cumbre?? (virful?)

- Si, senorita!

YUHU!!!!!

Mircea era atit de terminat ca parca nici nu putea sa se bucure. S-a trintit pe saltea si a adormit o jumatate de ora (si ghidul a adormit sforaind linistit) iar eu imi faceam in gind lista cu miile de intrebari pe care ardeam de nerabare sa i le pun. Cum s-au trezit insa, a trebuit sa coborim la cabana. Din pacate din nou mi s-a facut rau si ghidul a decis sa-mi ia si rucsacul eu - altfel cred ca mi-ar fi laut 2 zile sa cobor! Si Mircea era complet dat peste cap (era palid si-l durea stomacul) - asa ca ne tiram amindoi cu greu in jos.

Cind am ajuns la La Paz am facut un dus, am dormit vreo 3 ore si apoi am iesit la un restaurant sa sarbatorim reusita lui Mircea. Cu doar 13 dolari am mincat amindoi delicatese ca si carne de lama, am baut cite un pahar de vin si ne-am infruptat si cu desert – e asa de fain in Bolivia!!!!

FELICITARI MIRCEA! Peisajul e atit de frumos si satisfactia de atinge El Cumbre e atit de mare incit lupta pentru fiecare pas a meritat pe deplin!