Saturday, December 30, 2006
Uyuni
Toata lumea spunea cind auzea ca mergem la Uyuni – frio, mucho frio! Ghidul era cel mai nemilos: un orasel urit, in care nu ai nimic de facut, unde bate vintul si e frig...in alte cuvinte ni se sugera in politicoase perifraze sa o taiem cit mai repede de acolo. Cu aceste pre-impresii nefavorabile am descins cu oarecare teama si asteptari sa gasim sfirsitul lumii in acest orasel la 20 de km de Salar de Uyuni (desertul de sare) pe care voiam sa-l vizitam timp de vreo 3 zile. Pentru Mircea, Salar de Uyuni reprezenta atractia numarul unu din Bolivia, asa ca o trecere prin Uyuni era obligatorie daca voiam sa vedem salar-ul.
Am decis iarasi sa luam un autobuz de la Sucre pina la Uyuni (cam 380km). Vedeti ca pina la urma plimbatul cu bicicleta prin Bolivia s-a rezumat mai mult la scurte escapade prin orase si in jur. Am decis astfel, pentru ca era totusi o tara complet necunoscuta, cu lungi distante intre orase si pe parcursul carora satele saracute si destul de rare nu prea ofereau mincare si mai ales conditii de cazare.
Si asa dupa mai mult de 200 de km de gonit intr-un autobuz foarte poluant pe un drum nepavat si intr-un peisaj desertic si nelocuit am ajuns in indepartatul Uyuni. Dar bineinteles ca atunci cind te astepti sa gasesti dezastru esti intimpinat de (exact) opusul… In acea seara placuta de decembrie, Uyuni parea chiar dragutel. Vintul rau famat era mai mult o briza placuta (e adevarat ca s-a intetit mai spre seara), casute dragutele si ingrijite, un parc dragut... Putin confuzi, ne-am dat jos din autobuz, am descarcat bicicletele si le-am incarcat cu bagaje si ne-am apucat sa cautam o camera pentru acea noapte. Am gasit in final, dupa vreo 4 incercari, o camera simpluta si mititica cu baie comuna, la infimul pret de 30 de bolivianos (cam 3 dolari!). Ah! apa in Uyuni este la portie – o zi da, o zi nu iar apa calda este numai dimineata, timp de 2 ore. Bineinteles ca noi am prins ziua cu ‘niet’! Si totusi mi-a placut Uyuni. A doua zi de dimineata, ne-a intimpinat un soare cald si prietenos asa ca oamenii din acest orasel. Astazi pornim intr-un tur de 3 zile in care vom traversa desertul de sare si apoi toata partea de sud-vest a Boliviei. Dupa care ne gindeam sa trecem in San Pedro de Atacama (Chile).
Am decis iarasi sa luam un autobuz de la Sucre pina la Uyuni (cam 380km). Vedeti ca pina la urma plimbatul cu bicicleta prin Bolivia s-a rezumat mai mult la scurte escapade prin orase si in jur. Am decis astfel, pentru ca era totusi o tara complet necunoscuta, cu lungi distante intre orase si pe parcursul carora satele saracute si destul de rare nu prea ofereau mincare si mai ales conditii de cazare.
Si asa dupa mai mult de 200 de km de gonit intr-un autobuz foarte poluant pe un drum nepavat si intr-un peisaj desertic si nelocuit am ajuns in indepartatul Uyuni. Dar bineinteles ca atunci cind te astepti sa gasesti dezastru esti intimpinat de (exact) opusul… In acea seara placuta de decembrie, Uyuni parea chiar dragutel. Vintul rau famat era mai mult o briza placuta (e adevarat ca s-a intetit mai spre seara), casute dragutele si ingrijite, un parc dragut... Putin confuzi, ne-am dat jos din autobuz, am descarcat bicicletele si le-am incarcat cu bagaje si ne-am apucat sa cautam o camera pentru acea noapte. Am gasit in final, dupa vreo 4 incercari, o camera simpluta si mititica cu baie comuna, la infimul pret de 30 de bolivianos (cam 3 dolari!). Ah! apa in Uyuni este la portie – o zi da, o zi nu iar apa calda este numai dimineata, timp de 2 ore. Bineinteles ca noi am prins ziua cu ‘niet’! Si totusi mi-a placut Uyuni. A doua zi de dimineata, ne-a intimpinat un soare cald si prietenos asa ca oamenii din acest orasel. Astazi pornim intr-un tur de 3 zile in care vom traversa desertul de sare si apoi toata partea de sud-vest a Boliviei. Dupa care ne gindeam sa trecem in San Pedro de Atacama (Chile).
Tuesday, December 26, 2006
Craciunul in Sucre
Sucre este cel mai frumos oras pe care l-am vizitat pina acum in America de Sud. Are o atmosfera foarte europeana iar multitudinea de superbe biserici albe si strazi pietruite te face sa te crezi undeva in Spania (sau cel putin asa-mi inchipui eu Spania :). Oraselul a fost fondat in 1540 si a purtat mai multe nume de-a lungul istoriei : Villa de la Plata, Charcas, Chuquisaca si in final Sucre – in cinstea unui maresal spaniol Antonio Jose de Sucre. Din punct de vedere istoric se considera ca este locul de nastere al Boliviei – deoarece aici s-a semnat in 1825 declaratia de independenta fata de spanioli.
Chiar daca bolivienii sint bucurosi sa fi scapat de spanioli, trebuie recunoscut ca ceea ce au lasat in urma spaniolii este remarcabil. Acest orasel este o bijuterie : de la biserici, la casele cu paradisiace curti interioare.
Clima este deasemenea destul de blinda cu o medie cuprinsa intre 17-20 de grade tot anul.
Asa ca ieri nu ne mai saturam plimbindu-ne. Am urcat pe o straduta foarte abrupta de unde se vedea frumoasa panorama a orasului, am vizitat pietele din centru. Chiar si cimitirul a fost ceva inedit : oamenii sint ingropati si apoi dupa un an arsi si pusi in urne, asfel incit cimitirul este mai mult pe verticala decit pe orizontala.
Ieri fiind Craciunul, ne-am dus la slujba intr-o bisericuta alba. A fost foarte frumos!
Ah si in ajun am gatit! La hotelasul in care stam avem acces la bucatarie. Asa ca am facut supa si macaroane cu cirnat de acasa pe care l-am carat prin tot Peru si pastrat tocmai pentru aceasta ocazie! A fost delicios! Am mai pastrat o mica bucatica pentru Anul nou:)
Si tot la capitolul mincare...am inceput cu Mircea sa indraznim sa gustam din varietatea de fructe exotice de la piata! Nu ma intrebati inca de nume, ca nu le stim pe toate – noi numai aratam cu degetu, domnita ne zice ceva nume ciudat, noi zicem ‘Si, si’ si apoi platim. Azi am fost la piata si am cumparat tot felul de fructe, putin lapte si am facut Batido (un fel de Milkshake) – sanatate curata!
No, si uite asa v-am pove mai multe de mincare decit de Sucre :)
As vrea sa mai mentionez un aspect insa - intilnit deocamdata atit in Peru cit si in Bolivia (totusi mi se pare ca mai des in Bolivia). Este vorba despre socanta discrepanta intre populatia nativa si ceilalti. In La Paz, si vad ca si in Sucre, este plin de femei cu copii mici care cersesc pe strada. Chiar ieri cind ne plimbam, copii vazind ca sintem turisti intind mina AUTOMAT sa ceara. Este trist sa vezi ca asa sint invatati de mici - te si intrebi : poate sa constientizeze acest copil de citiva anisori de ce cerseste si ce cere?? Chiar l-am intrebat pe un mitititel tot murdarel : Que quieres tu? si a ramas blocat, nici nu a stiut ce sa zica (...l-au trimis si pe el parintii). Cersitul acesta este agasant si nu vrem sa-l incurajam direct. Tocmai de aceea in loc de bani le cumparam uneori cite o ciocolata sau un fruct sa le dam.
Comportamentul si portul nativilor seamana foarte mult cu cel al 'nativilor' de la noi. Umbla cu o droaie de copii, prefera sa se 'instaleze' pe jos in parcuri (uneori chiar linga o banca goala!) sau pe strazi, femeile au parul lung si negru in doua cozi lungi la spate iar rarisimii barbati sint mai mult beti decit trezi. In afara de cersit, sint foarte pasnici si nu au nici o treaba cu tine. Multi dintre ei nu vorbesc spaniola, ci Aymari sau Quechua. E trist sa vezi cum aceasta populatie a ajuns straina in propria tara...
Chiar daca bolivienii sint bucurosi sa fi scapat de spanioli, trebuie recunoscut ca ceea ce au lasat in urma spaniolii este remarcabil. Acest orasel este o bijuterie : de la biserici, la casele cu paradisiace curti interioare.
Clima este deasemenea destul de blinda cu o medie cuprinsa intre 17-20 de grade tot anul.
Asa ca ieri nu ne mai saturam plimbindu-ne. Am urcat pe o straduta foarte abrupta de unde se vedea frumoasa panorama a orasului, am vizitat pietele din centru. Chiar si cimitirul a fost ceva inedit : oamenii sint ingropati si apoi dupa un an arsi si pusi in urne, asfel incit cimitirul este mai mult pe verticala decit pe orizontala.
Ieri fiind Craciunul, ne-am dus la slujba intr-o bisericuta alba. A fost foarte frumos!
Ah si in ajun am gatit! La hotelasul in care stam avem acces la bucatarie. Asa ca am facut supa si macaroane cu cirnat de acasa pe care l-am carat prin tot Peru si pastrat tocmai pentru aceasta ocazie! A fost delicios! Am mai pastrat o mica bucatica pentru Anul nou:)
Si tot la capitolul mincare...am inceput cu Mircea sa indraznim sa gustam din varietatea de fructe exotice de la piata! Nu ma intrebati inca de nume, ca nu le stim pe toate – noi numai aratam cu degetu, domnita ne zice ceva nume ciudat, noi zicem ‘Si, si’ si apoi platim. Azi am fost la piata si am cumparat tot felul de fructe, putin lapte si am facut Batido (un fel de Milkshake) – sanatate curata!
No, si uite asa v-am pove mai multe de mincare decit de Sucre :)
As vrea sa mai mentionez un aspect insa - intilnit deocamdata atit in Peru cit si in Bolivia (totusi mi se pare ca mai des in Bolivia). Este vorba despre socanta discrepanta intre populatia nativa si ceilalti. In La Paz, si vad ca si in Sucre, este plin de femei cu copii mici care cersesc pe strada. Chiar ieri cind ne plimbam, copii vazind ca sintem turisti intind mina AUTOMAT sa ceara. Este trist sa vezi ca asa sint invatati de mici - te si intrebi : poate sa constientizeze acest copil de citiva anisori de ce cerseste si ce cere?? Chiar l-am intrebat pe un mitititel tot murdarel : Que quieres tu? si a ramas blocat, nici nu a stiut ce sa zica (...l-au trimis si pe el parintii). Cersitul acesta este agasant si nu vrem sa-l incurajam direct. Tocmai de aceea in loc de bani le cumparam uneori cite o ciocolata sau un fruct sa le dam.
Comportamentul si portul nativilor seamana foarte mult cu cel al 'nativilor' de la noi. Umbla cu o droaie de copii, prefera sa se 'instaleze' pe jos in parcuri (uneori chiar linga o banca goala!) sau pe strazi, femeile au parul lung si negru in doua cozi lungi la spate iar rarisimii barbati sint mai mult beti decit trezi. In afara de cersit, sint foarte pasnici si nu au nici o treaba cu tine. Multi dintre ei nu vorbesc spaniola, ci Aymari sau Quechua. E trist sa vezi cum aceasta populatie a ajuns straina in propria tara...
Thursday, December 21, 2006
Wednesday, December 20, 2006
Huayna Potosi
Am ajuns in creierii muntilor fara sa ne dam nici noi doi seama cum... Pregatiti de fapt pentru ciclism si deloc pentru escalada pe gheata, am intrat mai mult de plictiseala intr-o agentie de excursii de munte (care se si numea, culmea!, Huayna Potosi). Mircea tot citise de Huayna Potosi (6088 m.) cum ca ar fi unul dintre virfurile la peste 6000 de m. cel mai usor de escaladat si cocheta mai in gluma mai in serios cu ideea sa ne incercam si noi norocul.
Domnita de la agentie ne-a explicat in ce consta excursia de trei zile si de ce echipament avem nevoie (noi nu aveam absolut nimic, nici macar rucsaci!) si la sfirsit ne intreaba direct :
- Mergeti maine sau poimaine??
Am verficat vremea si am confirmat pe un ton timid...
-Maine atunci... (in gindul nostru : Doamne, in ce ne bagam??!)
In pretul de $130/ persoana erau incluse :
- transportul pina la cabana Huayna Potosi si inapoi la La Paz
- toate mesele pentru 3 zile
- ghid
-tot echipamentul (bocanci, coltari, pioleti, rucsaci, geci si pantaloni, manusi, etc.)
- o lectie de catarare pe gheata.
In prima zi ne-am dus eu, Mircea si ghidul Lorenzo (care, a propos, nu vorbea decit spaniola si Aymara) si am invatat sa folosim pioletii si coltarii pe un ghetar. Nu-mi venea sa cred ca ne lasa sa ne urcam pe un ghetar abrupt fara nici o asigurare – Mircea a si picat de 2 ori iar eu incremeneam de cite ori il vedeam alunecind in jos.
A doua zi am pornit spre ultimul refugiu inainte de virf, Campo Alto –
Si astfel a trebuit sa iau o decizie foarte grea : sa pornim amindoi cu ghidul la 12 noaptea si sa facem tot ce putem cu sanse minime de a atinge virful (in caz ca unul din noi nu mai putea inainta, ne intorceam amindoi) sau sa-l las pe Mircea sa plece cu ghidul cu sanse aproape sigure sa reuseasca. Avind in vedere ca pauzele dese (singura modalitate de a-mi reincarca plaminii cu aer si de a putea continua) erau imposibile din cauza frigului, am decis sa-i las pe ei doi sa plece. Asa ca am ramas singura in plapindul refugiu de tabla in creierii Boliviei si ai noptii la – oricum – impresionanta altitudine de 5200m.
Mircea si ghidul au iesit pe usa la 12 noaptea fix si i-am urmarit pina s-au pierdut in noapte. Daca totul decurgea cum trebuie, ar fi trebuit sa se intoarca in jur de 7-8 dimineata. Pe la 4 dimi am iesit din refugiu – mai mult ca sa incerc sa vomit si sa iau putin aer – si am fost surprinsa de frumusetea locului divin in care ma aflam. Stelele pareau atit de aproape si dintr-o ceata alburie ieseau piscuri inzapezite ca niste metereze ale unei cetatui uriase. Era asa o liniste in aer si nu ma mai puteam satura de atita frumusete! Cind mi-au inghetat picioarele si mainile am decis sa reintru in tristul refugiu de tabla. Cred ca am adormit vreo 2 ore, caci cind m-am trezit soarele ardea pe cer si se facuse cam 6:30. Mi-am zis ca daca nu s-au intors pina acum, trebuie sa fi ajuns pe virf si o bucurie imensa mi-a invadat sufletul. Macar sa reuseasca el si eu sa traiesc restul aventurii din povestile lui.
Traseul avea doua portiuni mai dificle. Un perete de 40 de m. abrupt care trebuie catarat si ultima portiune de 230 de m. chiar inainte de virf. In rest era mai mult mers prin zapada si ocolit de crevase.
In jurul orei 7 am lasat usa de la refugiu deschisa ca sa-i aud venind. Pe la 7 :30 aud un clantanit de coltari si imediat ies afara. Se intorceau amindoi cu o oboseala crunta pe fata, ca niste osteni de la lupta. Ghidul era in fata si l-am intrebat :
- El cumbre?? (virful?)
- Si, senorita!
YUHU!!!!!
Mircea era atit de terminat ca parca nici nu putea sa se bucure. S-a trintit pe saltea si a adormit o jumatate de ora (si ghidul a adormit sforaind linistit) iar eu imi faceam in gind lista cu miile de intrebari pe care ardeam de nerabare sa i le pun. Cum s-au trezit insa, a trebuit sa coborim la cabana. Din pacate din nou mi s-a facut rau si ghidul a decis sa-mi ia si rucsacul eu - altfel cred ca mi-ar fi laut 2 zile sa cobor! Si Mircea era complet dat peste cap (era palid si-l durea stomacul) - asa ca ne tiram amindoi cu greu in jos.
Cind am ajuns la La Paz am facut un dus, am dormit vreo 3 ore si apoi am iesit la un restaurant sa sarbatorim reusita lui Mircea. Cu doar 13 dolari am mincat amindoi delicatese ca si carne de lama, am baut cite un pahar de vin si ne-am infruptat si cu desert – e asa de fain in Bolivia!!!!
FELICITARI MIRCEA! Peisajul e atit de frumos si satisfactia de atinge El Cumbre e atit de mare incit lupta pentru fiecare pas a meritat pe deplin!
Saturday, December 16, 2006
Bolivia si La Paz
Peisajul de tip altiplano continua si in Bolivia numai ca aici, spre deosebire de Peru, vezi in zare virfurile inzapezite ale Anzilor. Ne-au intimpinat vaile ca niste stepe, destul de nelocuite – desi, erau copii pe marginea drumului si ma minunam de unde sint acesti copii si ce fac singuri pe marginea drumului, in mijlocul acestei pustietati...Satele destul de rare sint construite din pamint si peisajul arata ca si cum ai fi pe un platou de filmare al unui film SF ce vrea sa surprinda renasterea omenirii dupa sfirsitul lumii. La acest peisaj apocaliptic se adaugau niste nori negri si amenintatori si un vint puternic care ridica praful. Intrarea in La Paz mi-a amintit de orasul Juliaca in Peru, pe care traversindu-l, ma obseda o singura intrebare : UNDE traiesc toti acesti oameni care misuna neobositi pe strazi??? In jur nu erau decit ruinele unor case neterminate din pamint sau caramida – aveai impresia ca totul a fost cindva bombardat si ca oamenii nu mai vor sa reconstruiasca nimic. Dar La Paz si-a pastrat comorile doar pentru cei care merita s-o cunoasca. Am coborit niste serpentine ametitoare si cind ne-am trezit in centru aveam impresia ca sint undeva in Europa. Oameni moderni, cladiri ingrijite – traficul in schimb este infernal. La Paz este capitala la cea mai mare altitudine din lume – aproape 3800. In unii munti iti trebuie coltari sa ajungi la 2500 de metri iar aici lumea merge la piata la acesta impresionanta altitudine. De la terminalul de autobuz am pus desagile pe bicilcete si am pornit in cautarea unui hotel. Era atit de multa lume, atit de multe masini care stateau parca agate pe strazile inguste si abrupte pentru ca nu aveau unde sa inainteze din cauza aglomeratiei - ca a trebuit sa mergem pe linga bicicletele incarcate. Ne-am strecurat cu greu prin strazile pline de viata si intr-un final, cu ajutorul unei doamne tare dragute am gasit hotelul Torino. Un hotel chiar in centru, vechi dar plin de caracter si foarte ieftin (80 Bs pe noapte = cam 10 dolari canadieni). Spre seara am iesit cu Mircea la plimbare in centru si ne-a placut orasul foarte mult! Raminem inca vreo 2 zile aici.
Subscribe to:
Posts (Atom)