despre oameni

Ceea ce m-a surprins deocamdata cel mai mult in acesta mica calatorie este usurinta cu care oamenii pe care ii intilnim in aceste satulete atit de indepartate de lumea noastra intra in discutie cu noi, ne povestesc de familiile lor, ne invita la ei acasa sau incearca sa ne ajute cum pot. De exemplu azi am trecut prin cel comic si ‘intens’ satulet din calatorie. Dupa ce am pedalat intr-o caldura infernala 100 de km in cap de la Shellbrook (unde cu o seara precedenta m-am jucat cu niste pisoi tare tare dragalasi) ne-am orpit sa innoptam intr-un satuc care se numeste Hafford. Cind am ajuns aici aveam impresia ca sintem intr-un set din filmele Western numai ca parasit de tare demult. Am intrat intr-un magazin si am dat de un vinzator chinezoi care ne-a zis ca singurul loc in care putem dormi este la un tip (pe care bineinteles il chema Bob) dar care aveam sa aflam de la un tip care urla la noi de peste drum ca domnul Bob este plecat la oras (adica in Saskatoon) cu masina. Asa ca ori il asteptam pe Bob ori mergem si ne incercam norocul la un fel de hotel si birt (la un loc) de peste drum. Am intrat acolo cu Mircea si ne-au intimpinat niste usi din-alea din filmele cu cowboy si un miros imbicsit de vechi si alcool. A aparut un nene (nici nu stiu de unde exact, numai ne-am trezit cu el in fata) si cind l-am intrebat de costul camerelor s-a uitat la noi cu atita mirare si tot incerca sa ne dea de inteles ca mai bine il asteptam pe Bob. Era cam ora 6 si ni se facuse foame asa ca ne-am asezata pe o bancuta sa mincam ceva. In timp ce infulecam si muream de ris (la un moment dat au iesit din bar niste barbosi imbracati din cap pina in picioare in blugi – parca erau niste actori iesiti la pensie) se apropie de noi un tip tare bine imbracat, cu ochelari de soare – clar facea nota discordanta cu restul peisajului – care se tot gindea cum sa ne ajute. La un moment ne propune sa mergem la o alta familie care vrea sa-si deschida Bed and Breakfast si care s-ar putea sa ne ajute (mai ales ca Bob tot nu venise). Ne-am dus la familia respectiva si ne-au oferit o casuta pentru numai 25 de dolari (sint alte preturi in coltul asta de lume!). Singura faza era ca trebuia sa faca curatenie si atunci ne-a zis sa venim intr-o ora. Ne-am dis atunci la biblioteca sa trimitem niste mailuri. Acolo am dat de o bibliotecara care vorbea cu puternic accent rusesc. Aveam sa aflu in aproximativ 10 minute (cam atit dureaza pina cind oamenii intra in explicatii legate de viata lor personala) ca este a treia generatie de ucrainieni- va dati seama ce ‘serious idenitity issues’ avea! Satele din zona au intr-adevar o mare populatie de origine ucrainiana si sint toti atit de mandri – poate chiar si ucrainienii din Ucraina s-ar minuna! Si uite asa, povestind cu ‘cookie baba’ a trecut o ora si ne-am indreptat foarte adormiti spre casuta noastra.