Cu trenul de la Toronto la Saskatoon

Lasind tot ce s-a intimplat in urma, pornim din nou la drum si marti de dimineata, la ora 9 (trecute fix) am luat trenul spre Saskatoon. Mircea a facut rezervatiile cu o zi inainte, ceea ce-nseamna ca – am, n-am treaba in Saskatoon - vom parcurge in acesta directie peste 2000 de km in 32 de ore. Trebuie sa fim la ora 7 in statie iar ai mei locuiesc la 35 de km departare. Una din posibilitati a fost sa luam un alt tren – Go train. Am sunat acolo si mi s-a spus ca singurul tren pe care putem pune bicicletele este cel de 5h37 dimi. Ne trezim cu Mircea la 4, incarcam bicicletele, mergem pina la statia de GO, ajungem acolo la 5h30 - numai ca sa o gasim complet inchisa si parasita in noapte. Nu era tipenie de om si cu atit mai putin de tren. Am fost informati gresit! Am incercat atunci sa luam un autobuz dar nu ne-au primit din cauza bicicletelor. Singura solutie a ramas sa mergem pe biciclete pina la gara. Dupa multe ‘multumiri si urari de bine’ adresate in gind si cu voce tare lucratoarei de la Go train, am pornit incetisor pe biciclete spre gara. Am ajuns in jur de 7h30 si am avut in cele din urma parte de o dimineata superba si o tura cu bicicleta minunata.
Acuma scriu din tren, unde de o zi jumate ne distram de minune cu niste copilasi care au facut din vagon un veritabil teren de joaca. Este prima oara cind iau trenul in Canada. Trecem prin localitati mici si uitate de lume (o alta Canada complet!), cu nume ciudate (Homepayne, Sioux Lookout…) si indieni si multe truck-uri. In rest, intre aceste rare asezari omenesti : lacuri si paduri cit vezi cu ochii…
Trenul este un fel de fuziune intre personal si accelerat, fara compartimente si – in ciuda preturilor exorbitante – plin de pasageri. Dupa o zi de mers cu incetinitorul am trecut granita dintre Ontario si Manitoba. In mai putin de 10 minute peisajul s-a schimbat complet. Am trecut de la lacuri, paduri si stinci la cimpii intinise. Pe drumurile (in majoritate) nepavate si drepte ca si trase cu liniarul se lasa un praf infernal de cite ori trece o masina – mare noroc ca nu sintem cu bicicleta, ca nu prea vad unde e sanatatea in a inhala atita praf. De fapt acuma imi dau seama ca trebuie sa ai o doza serioasa de autoironie sa poti rezista pe o bicicleta strabatind sute de km de peisaj monoton de cimpie – sau ma rog ce vezi din peisaj printre doi nori de praf piclos.
Trenul a oprit pentru o escala de 30min in Winnipeg – capital provinciei Manitoba. Un oras destul de nou, cu un supermarket din placaj – cica istoric – dar mai degraba produsele pe care le vindeau erau cam suferinde de amprenta timpului. Cel putin asa erau salamul ce batea spre rincezel si niste mandarine fade pe care ni le-am cumparat. Bineinteles ca am refuzat cu Mircea sa dam banii la restaurantul din tren si de fiecare data cind faceam escala ne aprovizionam cu gustari. La 1 noaptea ajungem in Saskatoon (drumul asta cu trenu mi-a adus aminte de zilele cind eram mici si luam trenul de la Hune la Vasad si trebuia sa stam in Beius vreo 2 ore in creierii notpii). Singura diferenta e ca trenurile erau parca mai punctuale – acum avem deja o ora intirziere si tot stam in mijlocul unui cimp si admiram cum se unduie graul.