Ramas bun Sasktchewan

Dupa aproape 10 zile in aceasta provincie plecam acum spre Alberta. Au fost 10 zile pe care le-am folosit drept incalzire si introducere in acest tip de a calatori. Am avut parte si de zile grele, toride, vinturi nemiloase dar si de zile usurele. Imi vor lipsi imensele lanuri de griu si canola laganindu-se in soare si cerul albastru, albastru in care aveam impresia ca ne inecam. Dar ceea ce m-a susprins cela mai mult a fost caldura oamenilor. Deasemenea ma bucur ca Mircea a avut multa rabdare cu mine si a impartasit din mult mai vasta lui experienta. Facem o echipa buna impreuna!

Astazi deja sintem in Hinton, Alberta. In zare se vad muntii amenintatori. Azi a plouat si ne-am cazat la un motel. Se vede imediat diferenta intre cele doua provincii. Din cauza boom-ului economic preturile sint mult, mult mai piperate. Maine pornim spre renumitul parc Jasper.

Despre truck-uri si alte distractii

Battleford – Wilkie- Unity (95 km)

Daca ieri din cauza vintului, 77 de km ni s-au parut interminalbili, in acesta zi facuseram relativ usor 95de km pina la ora 2 :30. Am pornit pe la 8 dimineata, pe un cer foarte noros si amenintator. Era si destul de frig – cam 15 grade. Iesirea din Battleford ne-a intimpinat cu un deal imens dar apoi traseul a fost relativ usor. Doar ca la un moment dat drumul era foarte stricat si de cite ori treceau truck-uri si masini ne prafuiau cu nepasare. Pina la unrma insa am scapat de ploaie si pe la 12 am ajuns la Wilkie. Wilkie a fost suprinzator de dragut si linistit. Am luat o mica gustare in curtea muzeului si apoi am facut o scurta vizita in muzeu. Nu era nimeni in zona si usa era deschisa. Era plin de mobilier vechi, vase, poze, telefoane si masini de batut antice – plus faptul ca eram numai noi doi sporea atmosfera misterioasa a muzeului. Dupa ce ne-am odihnit si amuzat bine am pornit iar la drum – ca doar asa-i sta bine calatorului :-) Am ajuns in aproximativ o ora jumate in Unity. Un orasel foarte industrial, plin de marfare si furnale dezolante. Ce m-a distrat era faptul ca cu citiva km inainte de orasel erau pancarte care anuntau atractiile turistice din oras. Insa dupa cum arata intrarea in orasel cred ca cel mai mare ‘tourist attraction’ ar trebui sa fie ‘the train station, to get the hell out of here!’. Si chiar de aceea venisem la Unity - sa luam trenul si sa ne indreptam inspre urmatoarea provincie : Alberta. Numai ca trenul era la ora 3h45 noaptea. Asa ca pe la 4 jumate ne-am dus la piscina si am facut un dus, apoi ne-am dus sa cumparam niste mincare. Neavind ce face am stat in centru pe o bancuta si am urmarit pulsul orasului. A fost tare amuzant sa vezi tinerii in truck-uri dind ture ca bezmeticii in jurul celor doua strazi (unul saracu daca nu s-o invirtit asa de vreo 20 de ori nu s-o invirtit nici o data!), ascultind muzica tare, sarind pe strazi – cit de poate de cool! Apoi ne-a mai pierit risul de pe buze cind a inceput sa se innopteze, sa se faca frig si noi mai aveam de asteptat vreo 5 ore pina sa vina trenul. Bomba cea mare a fost ca trenul a avut 2 ORE intirziere! Am inghetat pe peronul ala nenorocit.

Poze din Wilkie

 
  

Poze din Unity

 
  

lupta cu vintul

Hafford – The Battlefords (77km)

O zi foarte dura! Desi nu am avut mult de urcat, lupta cu vintul a fost neasteptat de grea. Vintul batea una intr-una si o zi care initial o aspteptam sa fie usoara ne-a secat toate energiile. Era un vint puternic si neobosit si ne frina nu numai la drum drept dar si la coborari iar urcusurile, oricit de usoare, erau un calvar – abia puteam inainta.
Totusi si intr-o astfel ce zi am avut parte de momente inedite. Ne-am oprit la un moment dat sa ne odihnim la o casa parasita in mijlocul unui cimp care, apoi aveam sa ne dam seama, fusese cindva o scoala. Pe pereti se mai vedeau tablitele pe care fusesera scrijelite litere, o tablita cu linii ca pentru clasa I. Acum, rindunele isi facusera nestingherite cuiburi si erau surprinse sa ne gaseasca acolo. In fine, ne-am strins fortele si am repornit la drum. Dupa alti 35 de km de ‘da-i si lupta’ ne apropiem de New Battleford. Orasul era foarte industrial. Pina la urma am dormit in Battleford, pe malul celalalt al raului Saskathcewan. A fost dragutel.

despre oameni

Ceea ce m-a surprins deocamdata cel mai mult in acesta mica calatorie este usurinta cu care oamenii pe care ii intilnim in aceste satulete atit de indepartate de lumea noastra intra in discutie cu noi, ne povestesc de familiile lor, ne invita la ei acasa sau incearca sa ne ajute cum pot. De exemplu azi am trecut prin cel comic si ‘intens’ satulet din calatorie. Dupa ce am pedalat intr-o caldura infernala 100 de km in cap de la Shellbrook (unde cu o seara precedenta m-am jucat cu niste pisoi tare tare dragalasi) ne-am orpit sa innoptam intr-un satuc care se numeste Hafford. Cind am ajuns aici aveam impresia ca sintem intr-un set din filmele Western numai ca parasit de tare demult. Am intrat intr-un magazin si am dat de un vinzator chinezoi care ne-a zis ca singurul loc in care putem dormi este la un tip (pe care bineinteles il chema Bob) dar care aveam sa aflam de la un tip care urla la noi de peste drum ca domnul Bob este plecat la oras (adica in Saskatoon) cu masina. Asa ca ori il asteptam pe Bob ori mergem si ne incercam norocul la un fel de hotel si birt (la un loc) de peste drum. Am intrat acolo cu Mircea si ne-au intimpinat niste usi din-alea din filmele cu cowboy si un miros imbicsit de vechi si alcool. A aparut un nene (nici nu stiu de unde exact, numai ne-am trezit cu el in fata) si cind l-am intrebat de costul camerelor s-a uitat la noi cu atita mirare si tot incerca sa ne dea de inteles ca mai bine il asteptam pe Bob. Era cam ora 6 si ni se facuse foame asa ca ne-am asezata pe o bancuta sa mincam ceva. In timp ce infulecam si muream de ris (la un moment dat au iesit din bar niste barbosi imbracati din cap pina in picioare in blugi – parca erau niste actori iesiti la pensie) se apropie de noi un tip tare bine imbracat, cu ochelari de soare – clar facea nota discordanta cu restul peisajului – care se tot gindea cum sa ne ajute. La un moment ne propune sa mergem la o alta familie care vrea sa-si deschida Bed and Breakfast si care s-ar putea sa ne ajute (mai ales ca Bob tot nu venise). Ne-am dus la familia respectiva si ne-au oferit o casuta pentru numai 25 de dolari (sint alte preturi in coltul asta de lume!). Singura faza era ca trebuia sa faca curatenie si atunci ne-a zis sa venim intr-o ora. Ne-am dis atunci la biblioteca sa trimitem niste mailuri. Acolo am dat de o bibliotecara care vorbea cu puternic accent rusesc. Aveam sa aflu in aproximativ 10 minute (cam atit dureaza pina cind oamenii intra in explicatii legate de viata lor personala) ca este a treia generatie de ucrainieni- va dati seama ce ‘serious idenitity issues’ avea! Satele din zona au intr-adevar o mare populatie de origine ucrainiana si sint toti atit de mandri – poate chiar si ucrainienii din Ucraina s-ar minuna! Si uite asa, povestind cu ‘cookie baba’ a trecut o ora si ne-am indreptat foarte adormiti spre casuta noastra.

Joaca cu pisicute

 
 
 
  

Peste Raul North Saskatchewan

 
  

Poze din Hafford

 
  

Tot despre Saskatchewan

Va scriu repede dintr-o mica biblioteca din Blane Lake. Mai jos este o poza din Marcilia unde ne-am oprit sa luam o mica gustare. In decurs de o jumatate de ora trebuie sa fi stat de vorba cu aproape toti satenii. Oameni foarte prietenosi si curiosi sa afle ce-i cu noi. Azi mai avem de pedalat vreo 38 de km pina la Hafford unde vom campa. Daca soarele asta n-ar fii atit de nemilos....

Downtown Marcelin

Pe terasa

  

poze a 3a zi

 
  

Socoteala de acasa

…nu se potriveste cu cea din tirg. Asa ni s-a intimplat azi, in a treia zi de ciclism (bine ca noi aratam de zici ca sintem de luni intregi pe drum : zgirieturile mele pe fata, muscaturi de tintari peste tot si blande de toate marimile, forme ciudate de la bronzat). Deci azi ne-am trezit pe la 7 si cum le ploua bine am mai lenevit in cort pina pe la 8. Apoi am strins toate catrafusele, ne-am dus la brutaria din colt si am halit niste chifle cu scortisoara (sau ‘ratise’ pentru avizati :) am baut fiecare cite un litru de suc de grefe si am pornit la drum. Planul era sa mergem de la parc pina la oraselul Prince Albert, vreo 95 de km. Pe la km 45 ne-am orpit sa sarbatorim faptul ca Mircea a pedalat exact 5000 de km! Intre timp niste nori amenintatori se tot batea cap in cap si am decis sa ne adapostim. O galerie de arata se anunta la un km mai incolo si am decis sa intram. Nu era nimeni acolo, usile zavorite, asa ca am stat pina s-a oprit ploaia si apoi ne-am mai plimbat putin in jur. Am mai gasit o casa, tot inchisa (era de fapt de vinzare) cu o terasa super care dadea spre un lac. Pe loc am decis sa raminem aici. Dupa doua minute a tras o masina in parcare si am crezut ca gata tre’ s-o stergem. Doua doamne s-au dat jos si cautau de fapt galeria de arta. Le-am zis ca totul este inchis, apoi vazind bicicletele ne-au intrebat de unde sintem si unde mergem. Cind au auzit ca sintem din Ro una dintre ele a devenit foarte entuziasmata si ne-a spus ca mama ei este de origine romana. Nu fusese niciodata in Ro dar isi doreste foarte mult sa mearga cu fiica ei. Am schimbat adresele de email si uite asa incepem sa ne facem clientela la viitorul nostru camping ))
Deocamdata in seara aceasta dormim pe aceasta minunata terasa de unde va salut pe toti cu drag! Ma duc acum sa string bagajele ca se anunta ceva furtuni la noapte.

Poza a doua zi

  

A doua zi pe (h)ogor (Cookston – Prince Albert National Park)

Ne-am trezit de dimi, am halit vreo doi biscuiti, ne-au halit vreun trillion de tintari pina am strins cortul si apoi am pornit cu zimbetul pe buze si spre faimosul parc. Vreo 20 de km a fost drum neasfaltat si fiind destul de dimineata nu a trecut nici o masina. Ne-am intilnit doar cu o caprioara si doi puiuti tare gingasi. Putin mai incolo dupa o coama de deal ne-am intilnit si cu un ursulet – io am inghetat si el saracu a luat-o la goana!
Am ajuns apoi intr-un final la poarta parcului de unde incepea drumul asfaltat. Ideea era sa ajungem la Waskasiu care era la 41 de intrarea in parc.
Acuma, daca ti se spune ca pina in sat sint 41 de km – in Saskatchewan asta inseamna doar pentru masini ca pentru biciclete sint mai degraba 41 de mi..lioane! Si iar dai si lupta prin caldura (nu chiar asa ca ieri totusi) de credeam ca nu mai ajungem veci! Si mai venea si cite un deal care nici nu avea vale dupa el! Am ajuns in sfirsit pe la 2 :30 la Waskasiu si ne-am cinstit cu Mircea cu placinte cu scortisoara, lapte si fructe. Apoi am parcat in sfirsit la campingul la care trebuia sa ajungem ieri (nu stiu ce- fost in capul nostru …)
No, va las acum ca vad ca a venit Mircea de la dus si ma duc si eu sa ma balacesc putin.

Poze din prima zi

 
 
  

Prima zi de ciclism (Marciland – Cookston, 91 km)

Daca ar fi sa rezum in doua cuvinte ziua de ieri, as spune fara ezitare : caldura dogoritoare! Un soare necrutator care incingea fara mila asfaltul si tot ce se misca pe el – iar cum noi mai mult ne tiram am crezut ca inca putin si ne contopeam cu totul. Am pornit de la Blaine Lake de unde Terry si Denyse au fost draguti si ne-au dus vreo 20 de km cu masina ca sa evitam un drum groaznic de pietris. Am pornit apoi incet spre nord cu gindul sa ajungem intr-un parc provincial unde erau camping-uri. Faza e ca harta noastra nu prea era buna si nu prea reuseam sa ne dam seama de distante. In plus din cauza caldurii nu prea aveam spor la pedalat de mi se parea ca pe masura ce ne opinteam la pedale ne indepartam de parcu ala! In fine, ne-am dat seama ca nu vom reusi sa ajungem la parc inainte de lasarea intunericului si incepeam sa ne gindim la alternative : undeva pe linga un lac sau ceva rau sa putem face si un dus naturel. Si totusi soarta ne-a suris : pe drum fiind foarte deshidratati ne-am orpit la o casuta si am cerut niste apa. Doamna a fost asa de draguta ca ne-a propus sa ne punem cortul la ea in curte si sa facem dusuri daca vrem. Bineinteles ca am acceptat, ne-am instalat si apoi, dupa ce m-am jucat cu niste pisoi tare draguti si grasuni, am avut parte de o noua surpriza : doamna la care am stat ne-a oferit si cina. In timpul mesei am tot povestit si am aflat ca ferma lor are o suprafata de (2000 de hectare – cam cit tot Dudestiul??) si sotul ei o lucreaza singur – saracu! Poate de aia nu l-am vazut aproape deloc ca era cu tractorul pe ogor! Am intilnit-o si pe fica doamnei cu familia ei. Aveau asa fete de romani ca daca ar fi inceput sa trancaneasca pe romaneste nici nu m-as fi mirat. De fapt am observat ca oamenii de aici seamana tare mult cu taranii de la noi – cred ca munca pamintului ii face pe toti sa arate la fel oriunde ar fi! Si ei se plingeau de aceleasi probleme : lucru mult, n-au unde sa-si vinda produsele, bani putini – drept rezultat oamenii pleaca si-si lasa casele. Din satuletul aceasta de exemplu nu mai ramasesera decit 2 case.

Ferma de langa Saskatoon

Am ajuns in Saskatoon la ora 1h30 noaptea. La gara ne-au aspteptat niste prieteni de-a lui Mircea pe care i-a intilnit in calatoria sa in Newfoundland. Acum sintem la ferma lor si vom sta aici pina simbata. Ferma este superba! Au trei cai, azi am vazut si caprioare iar suprafata fermei este de cam 80 de hectare (cred ca cam cit tot Vasadul la un loc!) Oamenii la care stam sint minunati! Desi ne cunoastem de abia o zi (iar Mircea i-a cunoscut in Newfoundland pentru 15 minute) si-au deschis casa si sufletele practic unor straini si ne-au facut sa ne simtim ca si acasa.

Cu trenul de la Toronto la Saskatoon

Lasind tot ce s-a intimplat in urma, pornim din nou la drum si marti de dimineata, la ora 9 (trecute fix) am luat trenul spre Saskatoon. Mircea a facut rezervatiile cu o zi inainte, ceea ce-nseamna ca – am, n-am treaba in Saskatoon - vom parcurge in acesta directie peste 2000 de km in 32 de ore. Trebuie sa fim la ora 7 in statie iar ai mei locuiesc la 35 de km departare. Una din posibilitati a fost sa luam un alt tren – Go train. Am sunat acolo si mi s-a spus ca singurul tren pe care putem pune bicicletele este cel de 5h37 dimi. Ne trezim cu Mircea la 4, incarcam bicicletele, mergem pina la statia de GO, ajungem acolo la 5h30 - numai ca sa o gasim complet inchisa si parasita in noapte. Nu era tipenie de om si cu atit mai putin de tren. Am fost informati gresit! Am incercat atunci sa luam un autobuz dar nu ne-au primit din cauza bicicletelor. Singura solutie a ramas sa mergem pe biciclete pina la gara. Dupa multe ‘multumiri si urari de bine’ adresate in gind si cu voce tare lucratoarei de la Go train, am pornit incetisor pe biciclete spre gara. Am ajuns in jur de 7h30 si am avut in cele din urma parte de o dimineata superba si o tura cu bicicleta minunata.
Acuma scriu din tren, unde de o zi jumate ne distram de minune cu niste copilasi care au facut din vagon un veritabil teren de joaca. Este prima oara cind iau trenul in Canada. Trecem prin localitati mici si uitate de lume (o alta Canada complet!), cu nume ciudate (Homepayne, Sioux Lookout…) si indieni si multe truck-uri. In rest, intre aceste rare asezari omenesti : lacuri si paduri cit vezi cu ochii…
Trenul este un fel de fuziune intre personal si accelerat, fara compartimente si – in ciuda preturilor exorbitante – plin de pasageri. Dupa o zi de mers cu incetinitorul am trecut granita dintre Ontario si Manitoba. In mai putin de 10 minute peisajul s-a schimbat complet. Am trecut de la lacuri, paduri si stinci la cimpii intinise. Pe drumurile (in majoritate) nepavate si drepte ca si trase cu liniarul se lasa un praf infernal de cite ori trece o masina – mare noroc ca nu sintem cu bicicleta, ca nu prea vad unde e sanatatea in a inhala atita praf. De fapt acuma imi dau seama ca trebuie sa ai o doza serioasa de autoironie sa poti rezista pe o bicicleta strabatind sute de km de peisaj monoton de cimpie – sau ma rog ce vezi din peisaj printre doi nori de praf piclos.
Trenul a oprit pentru o escala de 30min in Winnipeg – capital provinciei Manitoba. Un oras destul de nou, cu un supermarket din placaj – cica istoric – dar mai degraba produsele pe care le vindeau erau cam suferinde de amprenta timpului. Cel putin asa erau salamul ce batea spre rincezel si niste mandarine fade pe care ni le-am cumparat. Bineinteles ca am refuzat cu Mircea sa dam banii la restaurantul din tren si de fiecare data cind faceam escala ne aprovizionam cu gustari. La 1 noaptea ajungem in Saskatoon (drumul asta cu trenu mi-a adus aminte de zilele cind eram mici si luam trenul de la Hune la Vasad si trebuia sa stam in Beius vreo 2 ore in creierii notpii). Singura diferenta e ca trenurile erau parca mai punctuale – acum avem deja o ora intirziere si tot stam in mijlocul unui cimp si admiram cum se unduie graul.

Revedere...cu zimbetul pe buze

...caci nu voiam sa pornim din nou in calatorie fara sa-i multumim inca o data lui Graham, cel care, in ziua accidentului, a oprit masina fara sa ezite si ne-a dus la spital. Asa ca, ieri, inarmati cu un ghiveci imens de flori, i-am vizitat pe el si pe sotia lui. Am petrecut o dupa-masa minunata, in care am avut ocazia sa-i cunoastem mai bine si sa le admiram mica casuta si gradina din virf de deal.

  

Vesti mai bune

Ieri am fost la doctor si am scapat de copci. Ma vindec pe zi ce trece. Fata mi s-a dezumfalt, pot vorbi normal si in curind voi putea chiar sa si rid! Asa ca, saptamina viitoare pornim incetisor, incetisor din nou. Planurile s-au schimbat, insa, putin: vom lua un tren de la Toronto la Saskatoon (ne vom da cu trenul vreo 36 de ore!), vom sta in zona vreo 3 zile si apoi pornim spre Vancouver.

Deasemenea, reorganizam bagajele. Mai eliminam din lucruri, pentru ca in final sa avem greutatea minima. Mi se pare de-a dreptul comic cind ma uit acuma la volumul de bagaje pe care intentionam sa-l luam cu noi...Si cind ma gindesc ca Mircea saracul a carat prin tot estul Canadei un cort imens si o droaie de alte chestii nefolositoare pe o singura bicicleta!

Multumesc tuturor din suflet pentru mesajele de incurajare! Gindurile voastre bune m-au ajutat sa trec cu bine peste aceste momente grele!

despre copci

in mintea mea trebuiau sa fie galbene si mult mai rasfirate...asa au fost la operatia de la picior de la 5 ani si asa imi inchipuiam ca trebuie sa fie toate copcile! Si nu mica mi-a fost mirarea sa le descopar azi dimineata albastre si foarte dese. Dar sint in vindecare si vineri am programarea sa mi le scoata.

Deci ce s-a intimplat alaltaieri...am pornit de acasa pe la ora 9 dimineata. Ne-am laut ramas bun de la parinti, taica-meu ne-a condus vreo 10 km si apoi am continuat singuri pe un drum superb de tara.




Imediat dupa ce am luat coltul, peisajul s-a schimbat din citadin, aglomerat si mohorat in verde, linisititor si imbietor la viata. Drumul trecea pe linga casute vechi din lemn si gradinite pline cu floricele, de pe dealuri vedeai lanurile cu griu si vacutele pascind. Am intilnit alti doi ciclisti care se antrenau pentru o tura de 2 saptamini in Newfoundland. Am povestit o buna bucata de drum despre ciclism, locuri vizitate, sugestii, etc. Apoi pe masura ce ne apropiam de Niagara Escarpment au urmat niste delauri tapene.



Cel care a zis ca in Ontario totul este plat desigur nu a explorat regiunea cu o bicicleta incarcata intr-o zi calda de vara. Dar Mircea a fost foarte intelegator, nu m-a grabit si ma astepta rabdator la fiecare virf de deal. Apoi dupa deal vine coborisul, cind plutesti usor si fara efort si simti in fata adiera placuta a vintului. Intr-o asemenea coborire placuta, cind chiar ma bucuram la gindul ca cobor dealul acesta fara sa trebuiasca sa-l urc inapoi (cum se intimpla de fiecare data cind faceam mici ture prin imprejurimi), cind simteam bucuria ca in sfirsit am plecat in aceasta calatorie si ca ne asteapta zeci de momente asemanatoare...bicicleta a inceput sa se scuture incontrolabil. Se clatina dintr-o parte in alta si nu stiam din ce cauza. M-am gindit atunci sa fie viteza de la coborare??...Asa ca am inceput sa frinez virtos, roata din fata s-a blocat si in urmatorul moment m-am trezit pe asfalt. M-am uitat apoi in fata sa vad daca Mircea m-a vazut. In urmatoarea secunda era linga mine si imi tot spunea sa plec din drum si sa ma asez undeva pe margine.

L-am ascultat, apoi a scos trusa de prim ajutor si mi-a pus ceva pe frunte sa-mi opresaca singerarea. A oprit apoi o masina care ne-a dus pe amindoi la spital.
Norocul nostru a fost ca spitalul era la 5 minute.




Mai tirziu aveam sa aflam ca masina era aproape noua si ca faptul ca i-am murdarit locul din fata cu singe nici nu a fost macar bagat in seama. Acelasi domn s-a intors apoi la locul accidentului si a recuperat bicicletele aruncate de Mircea prin tufisuri. Cind ne-am dus apoi sa luam bicicletele, am avut placerea sa-l cunoastem mai bine pe acest domn si pe sotia lui. Doi oameni minunati, calzi si deosebit de deschisi si primitori.

Spre seara am ajuns inapoi acasa. A doua zi Mirceaa a dus bicicleta la un mecanic. Verdictul: totul s-a intimplat din cauza unei greseli mecanice. Aceste biciclete, facute special pentru touring, au fost cumparate din Chicago. Ele sint aduse din Olanda si acest magazin din Chicago este singurul care le distribuie in America de Nord. Bicicletele sint trimise dezasamblate si trebuiesc reasamblate in magazinul de desfacere. Ei, cind bicicleta mea a fost asamblata un surub de la ghidon nu a fost bine strins. Avind in vedere ca aveam pentru prima oara greutate pe fata si probabil si din cauza vitezei, acest surub a cedat si ghidonul a inceuput sa joace, dezechilibrind bicicleta.



Noroc in schimb ca purtam casca de ciclism...altfel nici nu vreau sa ma gindesc...
Acum sintem acasa si asteptam sa ma vindec. Tot vom pleca in cucerirea vestului...doar putin mai babeste de acum incolo.

o mica intrerupere

voiam doar sa va anunt ca ieri, prima noastra zi de calatorie impreuna s-a incheiat cu un accident...nu foarte mare dar destul de grav ca sa ne forteze sa luam a o pauza de vreo citeva zile. voi scrie mai multe detalii indata ce ma simt mai bine.

cuvint inainte

Acest jurnal va descrie calatoria cu bicicleta pe care o voi face impreuna cu prietenul meu Mircea de la Toronto la Vancouver. Nu va spun inca citi kilometri ne asteapta, doar ca avem pina pe 27 august sa ne facem de cap. Mircea, tocmai s-a intors dintr-o pribegie de o luna jumate de-a lungul a 4600 de km, de la Toronto la St John's. Puteti sa-i savurati aventurile la adresa acrossinfinity.blogspot.com
Si aici este doar inceputul unui vis de demult al lui Mircea de a face inconjurul lumii cu bicicleta. Asa ca, imediat dupa ce-am baut citeva paharele sa-i cinstim pe cei 30 de ani ai lui impliniti in martie, sarbatoritul nostru si-a agatat 4 desagi pe 2 roti si a si pornit in cautare... Dupa ce a strabatut estul Canadei de unul singur, vom porni amindoi in cucerirea vestului. Il voi insoti apoi in America de Sud, Noua Zeelanda si in functie de multi factori s-ar putea si in China, Mongolia, Tibet si India.

si acum citeva cuvinte despre mine...in timpul liber, lucrez de zor la un doctorat in psihologie si lingvistica la Universitatea din Toronto. Intre alte pasiuni se enumara muntele (sub orice forma : catarat, trasee) . Mutindu-ma in Ontario si neavind la indemina munti am imbratisat, dupa vreo 2 ani de doliu, ciclismul. Inainte de actuala evadare, am prins gustul pentru calatoriile pe doua roti intr-un tur de 3 saptamini in Franta (2003) si un tur in Cuba de 2 saptamini (2005/2006). Bineinteles ca amindoi ne dorim foarte mult sa adaugam si un tur al Romaniei la palmares...dar vrem sa mai prindem putina experienta:)

cam atit deocamdata...ne revedem pe drum