Tuesday, May 29, 2007
A doua zi: Sat fara nume – Kamba La – Lacul Yamdrock (31.49 km)
-judecind dupa serpentinele insirate pe coama muntelui, stiam ca aceasta zi fi, daca nu cea mai grea, una dintre cele mai grele din toata calatoria.
-porneam de la 3700 de m. si trebuia sa traversam o trecatoare la 4890 de m. (Kamba La – ‘La’ pe tibetana inseamna ‘trecatoare, pas’) si apoi sa coborim la 4,460 de m si sa campam pe malul lui Yamdrock Tso (‘Tso’ inseamna ‘lac’)
-imediat ce ne-am luat ramas de la buna noastra gazda, am inceput urcusul copacel. Incetuc, incetuc cu o viteza de 4km pe ora pedalam in ritm constant, incercind sa ne dramuim energia pentru restul urcusului, care dupa aproximarile noastre avea vreo 20-25 de km.
-erau serpentine foarte lungi si, lucru bun, inclinatia nu depasea 5%
-amindoi am tras concluzia ca aacesti chinezi stiu sa construiasca cele mai faine drumuri din lume
-in zare se contura timid un mic stil si imediat am inceput sa cred cu fermitate crescinda ca…da’ de urcusul se termina acolo???!!!
-cu cit ne apropiam insa de stilpul cu pricina, cu atit ne dadeam seama ca ar fi prea frumos ca urcusul sa se termine acolo…dar speranta moare ultima si dupa vreo 10 km s-a topit orice gind frumos cind am vazut setul doi de serpentine labartate pe o distanta de cel putin inca 10 km.
-oamenii din autobuzele si masinile care treceau, ne faceau cu mina , scoteau nerabdatori pe geam aparatele foto si de filmat (chiar!) sa ne captureze pe vecie.
-culmea a fost cind o masina de chinezoi s-a oprit efectiv linga noi. Ne-am oprit si noi. Voiau sa faca poze cu noi.
-Asa ca eu si Mircea stateam nemiscati cu toaclele si chinezutii entuziasmati se perindau unul cite unul, rind pe rind sa-si faca cite o poza cu noi. M-am simtit si putin ciudat…parca eram monumente sau ceva ciudatenii istorice
-au fost insa draguti si ne-au dat patru sticle de apa.
-in timpul sedintei foto a inceput o grindina marunta si rece.
-chinezutii s-au precipitat chicotind in masina si noi am ramas cu bicicletele in ploaie cautind din ochi un adapost
-ce noroc ca am dat de un sant putin acoperit si ne-am virit repede sub acoperisul de beton
-am luat o mica gustare si am asteptat sa se termine ploaia
-vremea in Tibet e tare schimbatoare
-ne mai asteptau un sir interminabil de serpentine. Urcasem deja de 2 ore si cind priveam in zare, masinile coctate pe serpentine pareau la fel de pitice. Intreg procesul devenea din ce in ce mai descurajant
-mai mult, au inceput sa se faca simtite si semnele altitudinii. Acestea combinate cu efortul si oboseala, dadeau nastere la ginduri de genul: ce-ar fi oare daca as trinti bicicleta asta si as lua o masina pina sus?!
-dar am continuat sa urcam anevoios, cind cu 4, cind cu 5 km pe ora. Ne mai intimpina din cind in cind si cite o rafala de vint. Tot la un km, sau uneori si la 500 sau 700 de m. trebuia sa ne oprim sa ne odihnim.
-dupa 7ore si 30 de minute am ajuns in virf. Asa s-a terminat cel mai greu urucus din viata mea! (nu se compara cu cele facute in Franta: Mt Ventoux sau Mt. Galibier au fost mici aspiranti)
-in virf era organizat putin circ pentru turisti: corturi de tibetani, tarabe cu bijuterii, niste yaci impopotonati…basama ca pentru poze
-de partea cealalta o panorama superba cu lacul Yamdrock si muntii din jur se desena in zare
-ne-am oprit cu Mircea sub steguletele de rugaciuni care impodobesc fiecare trecatoare sau virf de munte in Tibet si am luat o gustare bine meritata
-eram foarte fericiti amindoi
-am coborit apoi vreo 10 km pe partea cealalta si am gasit un loc super de camping pe Yamdrock Tso
-am petrecut o seara superba: am cinat paine cu salam si usturoi si la desert portocale dulci si zemoase
-era o liniste groasa, asa cum numai in inima naturii poti simti. Se auzeau doar valurelele lacului clipocind
-si cum eram in Tibet, tarimul surprizelor fara de sfirsit, tocmai cind mincam mai cu pofta au aprut din senin – ca nu era efectiv de unde altundeva! – doi tibetani. S-au asezat gugut si se uitau la noi cum mincam si tare se mai amuzau
-cind s-au plictisit au plecat la fel de inofensivi cum au venit (…nici macar poza nu ne-au facutJ)
-dupa cina ne-am plimbat putin si apoi ne-am culcat linistiti ca am reusit sa trecem si de Kamba La!
-porneam de la 3700 de m. si trebuia sa traversam o trecatoare la 4890 de m. (Kamba La – ‘La’ pe tibetana inseamna ‘trecatoare, pas’) si apoi sa coborim la 4,460 de m si sa campam pe malul lui Yamdrock Tso (‘Tso’ inseamna ‘lac’)
-imediat ce ne-am luat ramas de la buna noastra gazda, am inceput urcusul copacel. Incetuc, incetuc cu o viteza de 4km pe ora pedalam in ritm constant, incercind sa ne dramuim energia pentru restul urcusului, care dupa aproximarile noastre avea vreo 20-25 de km.
-erau serpentine foarte lungi si, lucru bun, inclinatia nu depasea 5%
-amindoi am tras concluzia ca aacesti chinezi stiu sa construiasca cele mai faine drumuri din lume
-in zare se contura timid un mic stil si imediat am inceput sa cred cu fermitate crescinda ca…da’ de urcusul se termina acolo???!!!
-cu cit ne apropiam insa de stilpul cu pricina, cu atit ne dadeam seama ca ar fi prea frumos ca urcusul sa se termine acolo…dar speranta moare ultima si dupa vreo 10 km s-a topit orice gind frumos cind am vazut setul doi de serpentine labartate pe o distanta de cel putin inca 10 km.
-oamenii din autobuzele si masinile care treceau, ne faceau cu mina , scoteau nerabdatori pe geam aparatele foto si de filmat (chiar!) sa ne captureze pe vecie.
-culmea a fost cind o masina de chinezoi s-a oprit efectiv linga noi. Ne-am oprit si noi. Voiau sa faca poze cu noi.
-Asa ca eu si Mircea stateam nemiscati cu toaclele si chinezutii entuziasmati se perindau unul cite unul, rind pe rind sa-si faca cite o poza cu noi. M-am simtit si putin ciudat…parca eram monumente sau ceva ciudatenii istorice
-au fost insa draguti si ne-au dat patru sticle de apa.
-in timpul sedintei foto a inceput o grindina marunta si rece.
-chinezutii s-au precipitat chicotind in masina si noi am ramas cu bicicletele in ploaie cautind din ochi un adapost
-ce noroc ca am dat de un sant putin acoperit si ne-am virit repede sub acoperisul de beton
-am luat o mica gustare si am asteptat sa se termine ploaia
-vremea in Tibet e tare schimbatoare
-ne mai asteptau un sir interminabil de serpentine. Urcasem deja de 2 ore si cind priveam in zare, masinile coctate pe serpentine pareau la fel de pitice. Intreg procesul devenea din ce in ce mai descurajant
-mai mult, au inceput sa se faca simtite si semnele altitudinii. Acestea combinate cu efortul si oboseala, dadeau nastere la ginduri de genul: ce-ar fi oare daca as trinti bicicleta asta si as lua o masina pina sus?!
-dar am continuat sa urcam anevoios, cind cu 4, cind cu 5 km pe ora. Ne mai intimpina din cind in cind si cite o rafala de vint. Tot la un km, sau uneori si la 500 sau 700 de m. trebuia sa ne oprim sa ne odihnim.
-dupa 7ore si 30 de minute am ajuns in virf. Asa s-a terminat cel mai greu urucus din viata mea! (nu se compara cu cele facute in Franta: Mt Ventoux sau Mt. Galibier au fost mici aspiranti)
-in virf era organizat putin circ pentru turisti: corturi de tibetani, tarabe cu bijuterii, niste yaci impopotonati…basama ca pentru poze
-de partea cealalta o panorama superba cu lacul Yamdrock si muntii din jur se desena in zare
-ne-am oprit cu Mircea sub steguletele de rugaciuni care impodobesc fiecare trecatoare sau virf de munte in Tibet si am luat o gustare bine meritata
-eram foarte fericiti amindoi
-am coborit apoi vreo 10 km pe partea cealalta si am gasit un loc super de camping pe Yamdrock Tso
-am petrecut o seara superba: am cinat paine cu salam si usturoi si la desert portocale dulci si zemoase
-era o liniste groasa, asa cum numai in inima naturii poti simti. Se auzeau doar valurelele lacului clipocind
-si cum eram in Tibet, tarimul surprizelor fara de sfirsit, tocmai cind mincam mai cu pofta au aprut din senin – ca nu era efectiv de unde altundeva! – doi tibetani. S-au asezat gugut si se uitau la noi cum mincam si tare se mai amuzau
-cind s-au plictisit au plecat la fel de inofensivi cum au venit (…nici macar poza nu ne-au facutJ)
-dupa cina ne-am plimbat putin si apoi ne-am culcat linistiti ca am reusit sa trecem si de Kamba La!
Prima Zi: Lhasa – Chuxi – inceputul urcusului spre Kamba La (84 km)
-am pornit pe la 9h30 din Lhasa. Desi ne-am trezit pe la 7 dimineata, pina am pus toate bagajele pe bicicleta s-a facut deja 9.
-iesirea din Lhasa a fost relativ usoara. Se pare ca orice orasel, chiar si in creieri de munte, daca este croit dupa gustul chinezilor include benzi perfecte pentru biciclisti.
Am intrebat doar de 2 ori pe unde sa cotim spre Chuxi.
-odata iesiti din oras, drumul a continuat sa fie drept dar s-a intetit traficul, cu multe autobuze, tractoare, basculante. Poluare era pe alocuri agasanta si insuportabila.
-am trecut prin citeva sate tibetane si toata lumea ne saluta cu eternul HALLOO!
-dupa ce am trecut de intersectia cu drumul spre aeroport, aglomeratia s-a mai domolit.
-am trecut printr-un sat, la prima vedere linistit, cind ce ne e dat sa vedem…o ceata de copchii goi pusca fug drept spre noi urlind in cor ‘money! Money!’
-luati prin surprindere incercam sa acceleram dar ceata sa tine dupa noi, blocheza drumul, se agata de biciclete. Intr-un sfirsit reusim sa scapam. Ne dam in scurt timp seama ca ne-au furat sticlele de apa agatate in spatele bicicletei. Ce gust amar in aceasta prima zi de pedalat pe platoul Tibetan!
-doboriti de sete si de soarele arzator, ne oprim la o dugheana mica sa luam ceva de baut. Ne asezam putin la umbra si urmarim cum in acesta dup-amasa de simbata, se joaca table tacticos, se discuta iar batrinii se roaga invirtind indeminatici ‘prayer wheels’ frumos incrustate.
-pe la 5 dupamasa, ametiti de caldura, si dupa vreu km de urcus, ne oprim intr-un sat si reusim sa cerem voie sa ne punem cortul in curtea unei taranci.
-femeia, care tesea linistita in tinda umbroasa a casei privind nepasatoare spre Kamba La (monstrul de urcus care ne astepta in ziua urmatoare), ne cere la inceput 100 de yuani (un hotel in Beijing era 200 de yuani…saraca nici nu stia cit sa ceara:). Ii oferim 30 de yuani si accepta.
-satele tipic tibetane au case cu ziduri groase, varuite in alb. Portile sint frumos impodobite si colorate, multe cu semnul asemanator svasticii…symbol al victoriei in cultura tibetana
-am petrecut cu Mircea citeva momente pe aceasta veranda linistita, urmarind cum in amurg, in sunetul talangilor si ciripitul pasarelelor viata in acest sat Tibetan curge dupa acelasi ritm linistit ca-n orice alt sat din lume.
-spre innoptat a venit si domnul de la sapa si prin semne ne-a sugerat sa ne mutam inauntru ca-n timpul noptii bat vinturi puternice.
-apoi ne-a invitat in bucatarie la un ceai gras din unt de yak (are un gust sarat oarecum). Cum mi se golea putin canita (…si abia se golea:) cum mi-o umplea iarasi de a trebuit sa-i fac semn pina la urma ca ajunge. Aveam sa vedem mai apoi in calatorie ca unul dintre regulile de curtoazie la tibetani este ca tot timpul paharul sau farfuria oaspetelui sa fie plina.
-si asa din paharel in paharel am inceput sa inchegam o conversatie in tibetana! Aveam cu noi citeva fraze dintr-un ghid si le-am tot reciclat pina am obosit si noi si gazda si ne-am retras la culcare.
-iesirea din Lhasa a fost relativ usoara. Se pare ca orice orasel, chiar si in creieri de munte, daca este croit dupa gustul chinezilor include benzi perfecte pentru biciclisti.
Am intrebat doar de 2 ori pe unde sa cotim spre Chuxi.
-odata iesiti din oras, drumul a continuat sa fie drept dar s-a intetit traficul, cu multe autobuze, tractoare, basculante. Poluare era pe alocuri agasanta si insuportabila.
-am trecut prin citeva sate tibetane si toata lumea ne saluta cu eternul HALLOO!
-dupa ce am trecut de intersectia cu drumul spre aeroport, aglomeratia s-a mai domolit.
-am trecut printr-un sat, la prima vedere linistit, cind ce ne e dat sa vedem…o ceata de copchii goi pusca fug drept spre noi urlind in cor ‘money! Money!’
-luati prin surprindere incercam sa acceleram dar ceata sa tine dupa noi, blocheza drumul, se agata de biciclete. Intr-un sfirsit reusim sa scapam. Ne dam in scurt timp seama ca ne-au furat sticlele de apa agatate in spatele bicicletei. Ce gust amar in aceasta prima zi de pedalat pe platoul Tibetan!
-doboriti de sete si de soarele arzator, ne oprim la o dugheana mica sa luam ceva de baut. Ne asezam putin la umbra si urmarim cum in acesta dup-amasa de simbata, se joaca table tacticos, se discuta iar batrinii se roaga invirtind indeminatici ‘prayer wheels’ frumos incrustate.
-pe la 5 dupamasa, ametiti de caldura, si dupa vreu km de urcus, ne oprim intr-un sat si reusim sa cerem voie sa ne punem cortul in curtea unei taranci.
-femeia, care tesea linistita in tinda umbroasa a casei privind nepasatoare spre Kamba La (monstrul de urcus care ne astepta in ziua urmatoare), ne cere la inceput 100 de yuani (un hotel in Beijing era 200 de yuani…saraca nici nu stia cit sa ceara:). Ii oferim 30 de yuani si accepta.
-satele tipic tibetane au case cu ziduri groase, varuite in alb. Portile sint frumos impodobite si colorate, multe cu semnul asemanator svasticii…symbol al victoriei in cultura tibetana
-am petrecut cu Mircea citeva momente pe aceasta veranda linistita, urmarind cum in amurg, in sunetul talangilor si ciripitul pasarelelor viata in acest sat Tibetan curge dupa acelasi ritm linistit ca-n orice alt sat din lume.
-spre innoptat a venit si domnul de la sapa si prin semne ne-a sugerat sa ne mutam inauntru ca-n timpul noptii bat vinturi puternice.
-apoi ne-a invitat in bucatarie la un ceai gras din unt de yak (are un gust sarat oarecum). Cum mi se golea putin canita (…si abia se golea:) cum mi-o umplea iarasi de a trebuit sa-i fac semn pina la urma ca ajunge. Aveam sa vedem mai apoi in calatorie ca unul dintre regulile de curtoazie la tibetani este ca tot timpul paharul sau farfuria oaspetelui sa fie plina.
-si asa din paharel in paharel am inceput sa inchegam o conversatie in tibetana! Aveam cu noi citeva fraze dintr-un ghid si le-am tot reciclat pina am obosit si noi si gazda si ne-am retras la culcare.
Lhasa – Shigatse: o portie de ciclism pe platoul Tibetan
Am ajuns in Lhasa cu avionul, zbor direct din Chengdu. Am avut noroc sa reusim sa obtinem permisul de intrare, avind in vedere ca la ora actuala strainii nu mai au voie sa intre in Tibet din cauza unor demonstratii de independenta pornite de niste turisti americani la inceputul primaverii.
Lhasa este un oras foarte interesant. La intrare te intimpina arhitectura chinezeasca, oarecum modernista si lipsita de inspiratie. Centrul vechi este insa o alta poveste: parca intri in lumea lui Sadoveanu. Oameni cu fete muncite, in haine groase de lina, cu cusme pe cap, femei cu copii legati in spate, fumuri si mirosuri de tot felul de mirodenii, cintecul in surdina al calugarilor tibetani...Este o lume care va apune dar pe care am savurat-o din plin in cele citeva zile petrecute in Lhasa. Intr-o zi rece si ploioasa am vizitat Potola Palace, manastirea imensa care troneaza in Lhasa.
Dupa ce ne-am reacomodat cu altitudinea am inceput sa planuim calatoria cu bicicleta. Si iata ce-a iesit. Calatoria a tinut cu totul 7 zile. Punctele de rezistenta au fost cele doua virfuri: unul de 4700 de m. (Kamba La) si al doilea de 5010 m. (Karo La). Decamdata veti savura textul si apoi voi adauga pozele.
Lhasa este un oras foarte interesant. La intrare te intimpina arhitectura chinezeasca, oarecum modernista si lipsita de inspiratie. Centrul vechi este insa o alta poveste: parca intri in lumea lui Sadoveanu. Oameni cu fete muncite, in haine groase de lina, cu cusme pe cap, femei cu copii legati in spate, fumuri si mirosuri de tot felul de mirodenii, cintecul in surdina al calugarilor tibetani...Este o lume care va apune dar pe care am savurat-o din plin in cele citeva zile petrecute in Lhasa. Intr-o zi rece si ploioasa am vizitat Potola Palace, manastirea imensa care troneaza in Lhasa.
Dupa ce ne-am reacomodat cu altitudinea am inceput sa planuim calatoria cu bicicleta. Si iata ce-a iesit. Calatoria a tinut cu totul 7 zile. Punctele de rezistenta au fost cele doua virfuri: unul de 4700 de m. (Kamba La) si al doilea de 5010 m. (Karo La). Decamdata veti savura textul si apoi voi adauga pozele.
Thursday, May 17, 2007
Thursday, May 10, 2007
Ni hao! (Salut!)
Astfel, am sosit acum 3 zile in
Am aterizat in intimidantul
La hotel, ajungind atit de tirziu, nu ne mai pastrasera rezervatia pentru camera oe care Mircea o rezervase intial (adica, cea mai ieftina din hotel) si ne-au dat in schimb o camera – apartament foarte luxoasa la acelasi pret. Fericiti de perspectiva unui somn lung si intins, am trintit bagajele in mijloc si am adormit instantaneu.
Plimbari prin Beijing
Ne-am trezit de dimineata si nu ne venea sa credem unde sintem. Cel putin mie mi se parea complet ireal. A trebuit insa rapid sa ne revenim pentru ca trebuia sa schimbam camerele si sa transportam incomodele cutii de la etajul 2 la 4 unde era camera pe care initial trebuia sa o ocupam.
Odata reinstalati, am iesit pe usa sa ne pierdem pe marile bulevarde. La 14 milioane de locuitori, ma asteptam sa fim inghitit de o mare de oameni, agasati de claxoane nerabdatoare, calcati in picioare de biciclete...si cind colo strazile erau aerisite, unele alei umbroase, placute. Nu erau prea multe masini iar cele care se nimereau sa circule nu erau foarte galagioase. M-a distrat atit de mult sa revad blocurile asemanatoare cu cele de la noi, punctate de aceeasi manie a acoperitului/ sau nu de balcoane, aranjate de-a lungul soseleleor, cu parterele ‘amenajate’ in magazine, restaurante, etc. Acelasi stil de magazin de confectii (parca eram din nou aievea la complexul Cora, Hunedoara :)))), de materiale de constructii, de mici bacanii.
Spre seara ne-am dus in Piata Tian’anmen. Impresionanta priveliste! Cea mai mare piata din lume, dintr-o parte strajuita de un imens portret cu Mao iar in cealalta actualul presedinte al Chinei. Fiind saptamina de 1 Mai muncitoresc, chinezi din toate colturile tarii au venit mindri sa fluture stegulete rosii in toate partile. Erau grupulete care se plimbau organizat cu un lieder in fata si faceau poze incintati. Cei de la tara se deosebeau de oraseni printr-un ‘je ne sais quoi’... tenisi Dragasani, fetele mai obosite, pielea mai bronzata, un fel de privire pierduta .
Ne-au impresionat in schimb curatenia si disciplina. La asemenea numar de oameni nu era o hirtiuta pe jos, lumea mergea in siruri, nu se impingeau.
Cu bicicleta prin Beijing
Mircea a clasat Beijing-ul ca fiind de departe cel mai placut oras in care sa te plimbi cu bicicleta. Toate bulevardele au spatii largi amenajate pentru biciclete, de multe ori despartite de soseaua principala printr-ul gardulet sau spatiu verde. Apoi de pe aceste mari bulevarde de strecori in cartiere micute, numite ‘hutong’, cu strazi inguste, si casute mici si tipice.
Subscribe to:
Posts (Atom)